Black Soul Choir

Am gasit din intamplare pe youtube o emisiune de-a lui Silviu Munteanu. O serie de 4 clipuri care insumate redau 35 de minute din magicile nopti de joi din timpul liceului. Inima parca incepe sa planga dupa acele zile in care nu aveam decat grija de a face rost de niste bani pentru a doua zi ca sa imi cumpar niste beri si un pachet de Chesterfield rosu. Gustul inimitabil de chesterfield rosu... asa cum era el in primii doi ani cand fusese lansat in Romania. Tutun importat si prelucrat 'cum trebuie'.

Imi aduc aminte cum ma inchideam in camera la ora unsprezece noaptea, cautam frecventa Radio Activ, 92.7 fm, stingeam lumina, deschideam geamul indiferent de anotimpul de afara (ai mei nu stiau, sau cel putin nu vroiam eu sa fiu prea evident, ca fumez), ma bagam in pat si, cu un sentiment special, pe care nu il pot descrie prea clar, poate liniste interioara, poate o relaxare totala, poate siguranta ca urma sa ascult ceva nou pentru mine, ceva de referinta pentru altii, ceva inedit intr-un cuvant, ascultam radioul cum probabil il ascultau si generatiile trecute. Cu aceeasi senzatie de nou, de proaspat, de ceva special...

Cu cat inaintau orele noptii, cu atat imi erau si ochii mai grei. Dar trebuia sa rezist pana la ora 5 jumate cand se termina emisiunea. Oricum, somnul era compromis, a doua zi aveam de la 7 jumate ora de filosofie cu directoarea liceului, si nu prea puteam sa lipsesc, de teama represaliilor.

Uneori aveam si cate o sticla cu mine. Cel mai des un vin rosu, sec, sutit din camara alor mei. Si acuma parca vad cum deschideam incet, incet usa dormitorului meu, incercand sa prind semnele ca parintii mei dorm. Mergeam pe varfuri pana la camara. Apasam incet, ca sa nu se auda clicul intrerupatorului, pana puteam sa vad ce rezerve bahice aveam la dispozitie. Alegeam o sticla. cel mai adesea un Murfatlar, alteori ce era mai usor de scos de acolo. Si, asemenea unui pirotehnist care dezamorseaza o bomba, cu grija sa nu se loveasca de multitudinea de cratite, oale si alte sticle, scoteam pretioasa licoare din locu-i. O potiune care nu facea decat sa ma ajute sa inteleg mai bine spusele uneori alambicate si simpatice, alteori directe si profunde ale dj-ului. Ma intorceam urmand acelasi ritual de spion aflat in teritoriu inamic pana imi reluam locul in camera.

Pe la ora doua deja imi era imposibil sa imi tin ochii deschisi din cauza somnului. Astfel, deschideam cat se putea geamul. Nu am zis de tot, pentru ca pe vremea aceea un secreter asezat in fata ferestrei impiedica deschiderea totala a acesteia. Astfel, intotdeauna la mine geamul era numai intredeschis. O foarte mare cauza de suparare in lungile nopti caniculare de mai tarziu. Asadar, cu geamul intredeschis, cam cat doua palme, ma asezam pe jos, sprijinit de pat si ascultam.

Emisiunea, Sonic Temple, mi-a aratat ce inseamna muzica. Pe vremea aceea, sincer sa fiu, eram ahtiat dupa punk si tot ce inseamna rebeliune. De, hormonii presupun... Tin minte cum intotdeauna aveam o caseta in casetofon si mai tot timpul eram atent sa prind o melodie sa o inregistrez. Foarte multe cantece ascultate in premiera in aceasta perioada m-au bantuit pana in prezent. Am o memorie foarte ciudata cand este vorba de muzica. Imi aduc aminte perfect ritmul, bucati intregi de parte instrumentala, dar din versuri doar o mica parte din refren. Astfel, cand ii intrebam pe altii, mai versati in ale muzicii decat mine, nu imi puteau spune la ce melodie ma refeream. Peste ani si ani, cand am facut curat in camera, mi-am gasit toate casetele cu muzica "furata" de pe Sonic Temple. Le-am pus in casetofon. Erau demagnetizate. Inutilizabile. Aducatoare de noi dezamagiri si suspine dupa zilele "insorite" ale unei tinereti care incepea sa apuna.

Odata cu introducerea celui mai puternic drog al lumii moderne, si anume internetul, in apartamentul parintilor mei, si al meu pe vremea aceea, am inceput sa caut din melodii. Ani intregi. Unii ar zice ca este o obsesie, eu sustin in continuare ca muzica a fost, si este in continuare, prima dragoste adevarata pe care am simtit-o. Bine, in masura in care poti sa te indragostesti de muzica, desigur. Nume de formatii pe care le voi insirui la finalul acestei rabufniri de binecuvantata aducere-aminte le am de ani de zile in calculator. Chiar daca ascult melodiile de care m-am indragostit destul de rar, ele sunt acolo. Sunt intr-un fel alaturi de mine, sunt in mine, mi-au modelat felul de a fi, felul de a simti muzica. Nu mai stiu cine zicea asta, probabil un muzician, dar dintr-un anumit punct de vedere, muzica este printre cele mai de pret comori ale mintii umane.

Revin la sticla de vin pe 3 sferturi goala, dar in acelasi timp, la camera plina 3 sferturi de senzatia explorarii vechilor cantece noi.

Nu de putine ori vedeam cum se lumineaza afara. Cum se apropie de sfarsit excursia pe taramul sunetelor. Cum imi vor suna acorduri de chitari in urechi saptamani intregi.

"iubeste si fa ce vrei! asculta sonic temple!" "am un junghi stangisto-anarhist undeva in coastele din partea stanga care imi spune ca nu e nici un pacat sa furi de la banci, oricum sunt asigurate..." "politically corect... sintagma care ma strica la burta" citate din silviu munteanu

Daca stau sa ma gandesc, inafara de emisiunea asta, si inca una de blues dupa ce sonic temple a incetat din viata, nu am ascultat radio. Deloc. Nu din proprie initiativa,oricum. Nu gaseam, si nu cred in continuare, ca ceea ce se pune la radio in timpul zilei, sau, ma rog, in general, merita cea mai mica atentie din partea iubitorului de muzica. Pe orice posturi te plimbi, aceleasi playlisturi, aceleasi vorbe spuse de aceeasi categorie de dj-i optimisti si limitati in sub-mediocritatea muzicala pe care o adopta. Bine, nu este tocmai vina lor. Poate ca unii ar vrea sa puna Iggy Pop sau Death in Vegas la ora 11 dimineata, dar nu au voie. "Aia" nu se vinde. Pulimea nu vrea sa se gandeasca atunci cand asculta versuri. Lumea vrea sa se bine-dispuna, sa fie vesela, sa nu aiba teme de gandire, sa aiba un background al creierului asemeni unui ecran de televizor plin de "purici" din cauza atrofierii antenei de emisie receptie. Vina este de ambele parti ale tranzistorului, dar nu despre asta incepusem sa scriu.

Scriam despre o vreme in care imi era permis sa am o lume a mea. O lume care a inceput printr-o pura intamplare intr-o joi noaptea cand nu aveam somn. O lume care totusi nu era exclusiv a mea. Cel putin nu in sensul clinic al izolarii si alte ineptii psihologice. Ma refer strict la faptul ca nu eram atat de prins de vartejul din ce in ce mai amenintator care se cheama societatea romaneasca. Vartej care pe masura ce il ignori te suge la fel cum un aspirator trage o scama de pe covor intr-un sac plin de alte scame pentru ca in final sa se obtina o mare bila uniforma de scame. O bila gri-mov, sau gri-verzuie. Depinde in fond de ce culoare are covorul supus la curatat, presupun. Oricum, gri sa fie...

Aici, pe undele radio, am aflat eu de sex pistols. De faimoasa si "infama" (la vremea ei, dintr-un anumit punct de vedere) lor melodie "Anarchy in the UK". Si "Submission Control". Si "God Save the Queen". Cu Iggy Pop am facut cunostinta tot intr-o noapte de joi, cu al sau "I Wanna Be Your Dog" si "The Passenger". De "The Passenger" am facut rost destul de repede atunci si a devenit un fel de soundtrack al marii majoritati ale calatoriilor mele cu trenul. Si acuma vad primul meu mp3-player. Era mare, galben, si ii sarea discul daca il miscai. Totusi, o buna achizitie, mai ales la orele la care puteai sa stai cu capul pe banca si cu castile pe urechi, cu cine stie ce Slayer sau Sepultura, sau alte chestii metalice care acopereau zgomotul de fond caruia lumea ii zicea profesor.

Death in Vegas-Dirge; Radical Dance Faction- Punks and Guns (numai eu stiu cat am innebunit cautand aceasta melodie... ANI intregi, fara nici o exagerare. La fel, din pura intamplare am gasit-o cand am dat jos de pe net un folder cu muzica amestecata); Clash... mult Clash... sau confund? poate.

Tocmai am realizat ca este ora 5 dimineata. Eu ascult muzica de odinioara. Diferenta este ca acuma nu ma ascund de ai mei, vinul este de fapt o mare cana verzuie cu ceai cu aroma de cirese. Tigarile au ramas totusi. Imbatranesc?

Imi aduc aminte ca la un moment dat, de fapt de mai multe ori, Silviu Munteanu isi aducea si niste prieteni in emisiune. Nu prea des, dar se intampla. Iarasi nu sunt sigur, dar la un moment dat parca mai si suna lumea. Oricum, discutii destul de interesante. Nu mai stiu exact despre ce era vorba, dar, oricat de patetic ar putea suna, eu ma simteam acolo. Intelegeam ce ziceau ei.

Intr-o joi de noiembrie, sau ianuarie, nu mai stiu exact, stiu ca era la o luna distanta de craciun, imi intre-deshisesem fereastra si deschisesem radioul.

Tocmai mi-am dat seama la ce volum ascultam pe atunci. Cu cat imbatranea noaptea, cu atat si sonorul era dat mai incet. Volumul, gradat electronic, avea o limita superioara de 50. Care, intr-adevar, la 50 se auzea Negura Bunget pana la coltul strazii, dupa cum am observat in urma unui experiment. Asadar, incepeam cu volumul la 9, care era destul de incet. La 5 jumate dimineata era la 2. Chestia e ca cu cat se face mai devreme/tarziu (depinde de punctul de vedere) cu atat este mai liniste. Asta pana la ora 7, 7 si un sfert, cand orasul deja bolboroseste ca o oala de ciorba cu toti oamenii care se duc la munca/scoala.

Cum ziceam, intr-o joi de noiembrie sau ianuarie, vine urmatorul citat "este ora 1 noaptea. Sunt la a 4-a bere." Mi s-a parut, si mi se pare in continuare, este un fel de vis de-al meu, foarte inedit sa ai posibilitatea sa combini utilul cu placutul. De fapt placutul cu placutul.

"totul miroase a basini ude" "...dar... vine Iggy Iop sa ne salveze. Bunul, batranul Iggy. saaauu... saauuu... sau nu"

Evident, nu toate melodiile puse imi placeau. Nici acum nu imi plac toate. Ar fi si absurd si chiar ingrijorator sa iti placa totul. De asta presupun ca avem si liberul arbitru; ca sa separam ceea ce este bun si frumos din punctul nostru de vedere cu ceea ce nu coincide tiparelor din sinapsele noastre mai mult sau mai putin tocite.

Pe final, mi-au venit cateva ganduri. Nu pot sa compun nimic, dar absolut nimic pe timpul zilei. O ruda imi zicea ca aceasta chestie se intampla pentru ca m-am nascut noaptea, deci noaptea este timpul propice pentru mine. Posibil. Eu cred ca noaptea sunt mai creativ pentru ca imi inlocuiesc absurditatile viselor cu absurditatile cuvintelor. La fel, privit dintr-o anumita perspectiva, orice lucru logic poate parea absurd, la fel cum orice lucru absurd poate avea sens. Nu stiu daca are sens pentru voi ceea ce am zis acuma, dar pentru mine are. Este vorba de perspectiva. Totul se rezuma la asta.

Inca o idee... de ce este mai usor sa scrii intr-o mai usoara sau mai grea stare de ebrietate decat intr-o perfecta stare de luciditate? Poate pentru ca in momentul in care suntem "abtiguiti" lasam o parte a subcontientului sa iasa la suprafata. pentru ca desi avem ochii deschisi, realitatea este alterata. Consientul se duce treptat la culcare, isi ia toate filtrele cu el, si lasa mana libera ideilor pe care uneori nici nu stim ca le avem sa iasa la suprafata.

Nu ca ar avea legatura cu compusul, ci doar cu apucaturile bahice, dar babilonienii, de exemplu, cand primeau un ambasador strain la tratative, se puneau pe baut si apoi discutau. Dupa doua zile, cand isi reveneau, reluau discutiile de la bun inceput, de parca atunci s-ar fi adus vorba de ele. Daca spusele ambasadorului, soliei, sau cum i-o fi zicand, nu coincideau cu ce se vorbise in noaptea cruntei betii, atunci tara de bastina a acestuia, ramanea fara un cetatean de frunte.

In incheiere, Sonic Temple la Activ FM 92.7, ma bucur ca ai fost acolo. A fost un vis frumos. Se intampla din 2001 pana prin 2002. Cei mai intensi ani...