Inzapezit

A fost frumos la inceput. Veniseram 7 oameni initial la cabana unchiului meu in muntii D...

Fiind singurul care nu avea obligatii in orasul de bastina, am decis sa mai stau o zi sa incerc sa las in urma toate gandurile negre si toate rautatile care nu mi-au dat pace in ultima vreme.

Cred ca acum cinci zile a inceput totul. Exact cand ceilalti au disparut dupa liziera padurii care inconjoara cabana. Au plecat pe la pranz. Abia ma asezasem la o masa si imi aprindeam o tigare cand am vazut cum se face din ce in ce mai intuneric. Stiam ce urmeaza; una dintre faimoasele furtuni de iarna ale zonei in care ma aflam. Un viscol teribil, care niciodata nu aduce nimic bun. Lasa in urma numai copaci falnici si drepti rupti uneori chiar de la mijloc; case zdrobite de tone de zapada sau daramate de foarte nepamanteana forta cu care loveste peretii aceasta abominatie.

M-am cuibarit napadit iarasi de ganduri de disperare punand in balanta doua idei la fel de nebunesti: daca sa astept sa se termine urgia, sau sa ma aventurez in padure si sa fug cat mai repede inspre satul cel mai apropiat. Ar fi fost un drum de doar doua ore, poate 3 pe vremea asta. Am optat pentru prima varianta, intrucat este foarte usor sa te pierzi vara in padurile acestea, daramite in mijlocul iernii carpatine. Tot luptandu-ma cu mine, am atipit. Un somn ingrozitor. Un vis in care innotam intr-un ocean mov clocotitor si mereu amenintat de cativa albatrosi rosii care parca radeau de decizia mea de a nu-mi accepta soarta.

Un trosnet teribil m-a facut sa daram fotoliul pe care stateam, cu mine cu tot. Brazii care rezistasera atatia ani, se incovoiau si trosneau parca incercand sa-mi spuna ca se apropie al doisprezecelea ceas si ori plec in secunda urmatoare, ori imi accept soarta. Chiar se unduiau inspre cararea care duce inspre sat, singura cale de acces. Dar eu, fire incapatanata, am decis sa nu ma razgandesc si sa-mi duc planul de a astepta o vreme mai buna la final.

Mi-am aprins o tigare, am rasfoit o carte de voiaj si intr-un final m-am culcat.

M-am trezit cand ceasul de pe perete batea ora 9. Trezit este mult spus; am stat cu ochii inchisi si cu respiratia intretaiata, parca asteptandu-ma sa nu ma trezesc. Intr-un final mi-am facut curaj, ba chiar m-am admonestat usor de ideile mele copilaresti si am privit in jur. M-am frecat la ochi. M-am uitat din nou. Mi-am tras doua palme. Am inceput sa vorbesc cu mine din ce in ce mai tare. Somnul in care ma aflam, se parea ca nu imi da pace. Intr-un final, am cazut din pat. Nu, nu dormeam!

Eram pur si simplu cufundat intr-una din cele mai adanci si lugubre bezne pe care mi-a fost dat vre-odata sa vad. Am vazut bezna. Am vazut intunericul... Am vazut nimicul. Certitudinea ca trenul a ajuns in ultima statie, si mai trebuie sa astepti un pic pana sa poti cobora definitiv din vagon.

Am bajbait dupa lanterna. M-am apropiat de fereastra si cred ca am izbucnit in ras de gluma pe care mi-o juca natura. Intunericul nu era pricinuit de vre-o eclipsa cum mintea mea subrezita in ultimele cateva minute incerca sa-mi spuna. O masa compacta, dar totusi nu destul de grea incat sa sparga sticla, bloca orice contact cu exteriorul. Am incercat sa ascult daca se petrece ceva pe afara. Cu exceptia ticaitului ceasului de pe perete, nu desluseam nici un alt zgomot. O tacere de... nu, am refuzat sa ma mai gandesc la acel cuvant. La finalul inevitabil al tuturor. Locul in care marele egalizator ne pune pe toti la pastrare pentru ultima zi a ultimului veac.

Gandindu-ma sa economisesc bateriile, am aprins o lumanare. La lumina ei galbuie am incercat sa ma pun in ordine. M-am mai palmuit de cateva ori, am fumat si ultimele tigari si mi-am strans ultimul dram de curaj si sanatate mintala pe care il mai posedam si am pornit indarjit catre usa. Clipa adevarului. Imi aminteam de spusele unui prieten care sustinea ca viata este extrem de simpla. Intotdeauna avem doua optiuni. Pe cea buna si pe cea care ne apropie sfarsitul mai repede. Din ce categorie va fi decizia mea de a deschide usa? Poate ca incercand sa ma salvez, voi fi zdrobit de miile de tone de zapada asezate cuminte in troieni de cine stie cati metri inaltime. Poate ca peretele cu usa este singurul neinzapazit. Poate vantul a batut din partea opusa acestuia. Poate...

Am inchis ochii, am tras adanc aer in piept, am deschis cu incetinitorul usa si am dat-o de perete, in continuare cu pleoapele stranse. Nu se intampla nimic. Nu simteam nici un curent de aer, dar nici nu cazuse o masa naucitoare de zapada peste mine. Am intredeschis ochii si am inceput sa plang si sa rad in acelasi timp vazand un perete compact, drept, fara nici un defect, de parca era facut de o mana de om, statea imperturbabil la doar cateva palme de fata mea.

M-am asezat in fata calaului meu tacut si inimpresionabil. Cu o voce din ce in ce mai nesigura, am inceput sa fac un inventar al obiectelor cu care as putea sa sap. De ce sa sap? Daca nu reusesc decat sa imi grabesc soarta inevitabila? Daca sap un tunel doar pentru a fi strivit de infinite particule de zapada? Mai bine raman inauntru si sa astept sa se intample ceva.

Particica luptatoare din mine, bucata alungata intr-un colt al cutiei etichetata "Disperare" care se chema mintea mea, incepea sa reia controlul, incet dar sigur. Atentia mi-a fost atrasa de lopata cu care curatam semineul, acuma inghetat si infundat, de cenusa.

Mi-am luat aceasta sabie de cupru si am inceput sa ma lupt cu inversunare cu dragonul alb si tacut care imbratisase cu aripile-i inghetate casa.

M-am decis ca incepand de acum sa imi notez toate actiunile, in caz ca nu voi iesi de aici. De ce, nu sunt exact sigur. Poate doar ca sa imi pastrez o anumite ordine in ganduri.

Este ora unu dupa-amiaza. Sap in sus. Logic ar fi ca acoperisul sa fie cel mai apropiat de aer. Trec de nivelul ferestrelor. Ajung la acoperis dupa 2 zile de vorbit cu mine si cu lopata mea. La un moment dat, nemaiavand nici un punct de sprijin, ma opresc din incercarea de a parasi acest loc pe cale ascendenta. Pe masura ce inaintam am observat ca cu cat avansez in altitudine, cu atat zapada este mai afanata si astfel mai periculoasa pentru scopul meu.

Intors la siguranta relativa a colibei de barne, mi-am refacut planul. Daca sap orizontal, la un moment dat o sa ajung la padure. Padurea are copaci imens de inalti. Logica imi spune ca la un moment dat o sa ajung la suprafata.

...........................................................

Ceasul nu mai ticaie. S-a oprit in mod subit a treia zi in care mi-am inceput munca istovitoare de tunelist. Inaintez cu greu si cu teama. In rarele momente in care ma intorc sa mananc ma gandesc totusi de unde mai este atata aer incat sa pot respira in balonul acesta de omat. Nu gasesc nici o explicatie.

Am ajuns la un moment dat la ceea ce fusese cu cateva zile inainte sopronul. Acum era o gramada de lemne subtiri si rupte. Era de asteptat. Aceasta improvizatie de constructie fusese asamblata in graba si era mult mai prost ingrijita decat casa propriu-zisa, care era facuta din barne groase si cu o fundatie de pietre de rau prinse cu ciment.

Cu aceasta noua descoperire au pierit multe raze de speranta. Imi este absolut imposibil acuma sa mai fac rost de o lopata mai buna pentru sapat. Cei cativa litri de gaz de acolo, cu care as fi putut foarte usor sa pornesc un foc nu imi mai erau accesibili.

Ma intorc inauntru. Curat cat de multa zapada pot din semineu. La un moment dat inceteaza sa mai curga mici cascade albe inauntru. Probabil la suprafata iesise soarele si incepuse sa topeasca din zapada, iar noaptea tot ce se incalzea ziua se transforma in gheata. Fac un scaun surcele, pun niste ziare sub ele si incep un foc mic si datator de un fum innecacios.

Au trecut cateva ore. Fumul umple camera din ce in ce mai rau. Apa incepe sa se prelinga pe peretii semineului. Este o chestiune de ore, poate minute pana sa se stinga si focul. Privesc cu interes sa vad cat mai poate. La un moment dat, cu o bufnitura subita, camera se umple pe jumatate cu zapada si bucati de gheata. Pe semne ca din cauza caldurii, se formase un spatiu in sus care la un moment dat, tot largindu-se nu a mai avut puncte de sprijin si s-a pravalit tavanul acelei pesteri create in nameti.

Cu ultimile puteri ma apuc sa mut zapada dinspre locul in care nu demult se jucau flacarile. O raspandesc pe suprafata podelei. In mod sigur ca se va topi.

Cate ore, sau zile, de la inceputul aceastei tentative care mi-a terminat si ultimele rezerve de energie or fi trecut? Pe jumatate inghetat, pe jumatate sufocat de caldura, simt un curent de aer. Cad intr-un somn adanc, lungit cu fata in sus si inghitind cat de mult aer pot.

Visez un val portocaliu care ma incalzeste si ma poarta inspre locuri cunoscute, dar totusi noi.

Infasurat intr-o mantie de matase din aceeasi culoare plutesc peste munti inalti, peste paduri vechi si vad cum incet, incet firicele verzi de iarba razbesc sa isi iveasca capul de sub giulgiul alb care le-a acoperit mult timp. Paraurile fierb in lupta lor cu pietrele care li se pun in cale. Nici o tipenie de om. Doar un iepure, alb si el, scoate usor botul din vizuina si isi freamata narile parca sorbind cu nesat razele soarelui aproape uitat. Lumina portocalie de face din ce in ce mai puternica. Imi arde ochii. Ma impiedica sa respir.

Ma trezesc brusc, lovindu-mi fruntea de partea superioara a focarului semineului. Lumina portocalie din vis, in realitate, nu era decat cea mai frumoasa scena pe care mi-a fost dat s-o vad in intreaga mea viata. O raza de soare se proiecta exact pe locul in care cu cateva secunde inainte imi tinusem capul cand am adormit.

Ma repun in pozitia de mai devreme si privesc in sus. Nu as putea sa estimez cati metri erau pana la lumina. In mod sigur mai mult de zece. Si totusi, aveam aer. Nu puteam acum decat sa incep sa imi recapat speranta.

In mod sigur, ceilalti care plecasera inainte sa inceapa urgia, vazand ca nu dau nici un semn de viata atatea zile, s-au ingrijorat si au alertat autoritatile in legatura cu disparitia mea.

Valuri de bucurie ma cuprindeau cu frenezie cand ma gandeam ca desi luasem decizia gresita de a pleca, am fost constrans sa raman pe loc de... soarta? Cine stie?

Podeaua incepe sa se umple, cum era si de asteptat, cu apa de la zapada topita. Imi strand ultimele provizii si le pun cat mai sus pentru a nu se uda. Ma schimb in niste haine uscate, la fel, ma pun si pe mine cat mai departe de apa si ma apuc de asteptat.

Aici se sfarsesc insemnarile acestui condamnat la carcera inghetata, asa cum au fost ele publicate in ziarele vremii. Povestea insa nu are un sfarsit fericit. Intr-adevar prietenii gazdei s-au alarmat cand au vazut ca nu primesc nici un semn din partea acestuia. Autoritatile au intervenit prompt si cu multa munca au reusit sa ajunga la el. Statuse singur trei saptamani. Cand l-au gasit, arata cu 50 de ani mai batran si era cu mult mai slab decat s-ar fi asteptat cineva. Dupa cateva zile de o lupta destul de inversunata, dar pesemne prea grea pentru organismul sau macinat de imposibila experienta prin care trecuse, cu o boala de plamani, a fost externat din spital si dus acasa, pentru a-si pune lucrurile in ordine inainte de finalul inevitabil.

Probabil ca a parasit lumea asta pe un val matasos si portocaliu, zburand o ultima data peste peisajele pe care le iubise toata viata lui, pana a ajuns la o lumina prea orbitoare pentru ochii nostri de muritori si a trecut la cele eterne.