Joia

Isi stranse usor ochii si-si incrunta un pic sprancenele cand deschise usa localului. Nu ca ar fi fost prea lumina inauntru si afara prea intuneric. Doar ca razele soarelui de dupa-amiaza, reflectandu-se in diverse sticle, oglinzi si alamuri, faceau ca lumina sa para mult mai concentrata, asemenea unor fascicule selenare strapungand o gaura dintre nori, prin lentilele ochelarilor sai murdari de praful strazii.
Se aseza la barul din lemn negricios, fara indoiala inchis la culoare ca urmare a miilor de degete care s-au odihnit pe tejgheaua inalta. Eu as fi pus o captuseala purpurie sau albastru-regal daca era barul meu, se gandise cand a vazut ca acea culoare inchisa care matuia tejgheaua nu numai ca arata murdar, dar chiar era un pic prea lipicioasa, chiar si pentru coatele roase ale musteriilor veniti de prin strazile mahalalei.
Omul din spatele barului motaia linistit sprijininfu-si barbia pe dosul palmei, care, la randul ei, zacea murdara si umflata pe un borcan inchis cu muraturi kaki inauntru.
Uite un adecarat totem indian, se gandi dupa ce isi sterse ochelarii de mizeriile strazii prafuite.
Un mic gandac rosu de bucatarie descria arabescuri pe suprafata mizerabila a tejghelei. Clientul isi aprinse o tigare si il privi amuzat si scarbit in acelasi timp. Gandacul acum mergea tinta spre borcanul-suport al zeului slinos al sandramalei cu etaj pretentios denumita "Cuirasatul". Ii trecu omului din spatele tejghelei peste degete si ii intra in maneca. Omul scoase un grohait vesel, ca de purcel care isi primeste laturile si un zambet tamp si fericit i se aseza pe fata-i prea rosie si prea umflata si prea nebarbierita.
Gandacul, pesemne dorind sa simta iarasi aerul innecacios si plin de izuri grele din incapere, iesi prin gulerul omului care bulbuca de-odata ochii, scapa o ragaiala sonora urmata da un foarte popular blestem legat de ochii, lumina si viata oricarui individ nefericit indeajuns de a-l fi trezit asa brusc. Se plezni cu putere peste favoritii de berbec care ii impatrateau si mai mult fata oricum prea colturoasa si mai scapa un ragait melodios de data aceasta.
-De cand timp esti aici? il intreba pe client cu o voce prea cristalina pentru un om cu aspectul sau si mai ales abia trezit din somn.
-Buna ziua si dumitale, cinstite hangiu, replica clientul cu o mina de parca ar fi vazut un sobolan devorat de viu de catre o pisica.
-Imi cer scuze, domnul meu... se fastaci barmanul stergandu-si intai gulerul murdar de resturile de gandac cu o batista rosie, apoi mainile de dosul pantalonilor. Stiti, continua el, societatea asta de muncitori la docuri, infractori si alte elemente binecuvantate ale sfantului si curatului nostru oras cam asterne colbul uitarii asupra celor mai elementare bune maniere ale oricarui om destul de inoportunat de soarta pentru a ramane mai mult de zece ani pe aceste insorite meleaguri mlastinoasesi totusi pline de praf. Inca odata, va prezint sincerele mele scuze, domnule.
Dupa ce isi ridica colturile gurii in ceea ce el numea zambet, iar ce ce nu il cunoasteau grimasa de superioritate, clinetul vorbi:
-Scuzele dumitale se accepta. Spune-mi, te rog, cum de un individ cu un fir al vorbei atat de elaborat ca al domniei tale serveste la tejgheaua acestei anticamere a Iadului?
Cu un licar de fericire in ochi ca are cui sa isi verse prea-plinul de amar din paharul vietii sale, hangiul, pentru ca pe langa bauturi spirtoase si bere de o impuritate scandaloasa, mai oferea si camere cu noaptea, la etaj si ceea ce persoane care nu au un gust prea elaborat al preparatelor culinare puteau denumi o masa pe cinste, incepu sa povesteasca. Istorisirea sa se rezuma la clasicile intamplari care il duc pe om la marginea societatii si la buza prapastiei decentei umane. Initial fusese profesorul de stiinte naturale al copiilor unei familii instarite din capitala regiunii. Insa, norii negri ai unei afaceri amoroase asupra careia nu a insista, l-au izgonit din bratele calduroase ale familiei instarite. Prezenta lui in acest local se datora unor alegeri proaste si a unei companii de oameni de si mai proasta calitate care, profitand de increderea lui in semenii mai nefericiti decat el, in cativa ani de zile, i-au distrus si ultimile ramasite de credibilitate profesionala.
-Hanul, spuse ca un fapt subinteles, l-am castigat la carti.
Dupa ce ii turna interlocutorului o masura dubla de gin, isi scoase din buzunarul drept al pantalonilor cadrilati o pipa vopsita intr-un verde jad si cu un mustiuc care apartinuse probabil unei lulele olandeze. Indoindu-si incheieturile mainilor asemenea unui scamator pe cale sa scoata un iepure din palarie, extrase dintr-un buzunar al vestei de culoare maronie un saculet mov de tutun. Tinand cupa pipei intre aratator si degetul gros si sprijinindu-si mustiucul de indoitura cotului, isi drese glasul de cantaret in corul bisericii si spuse:
-Va deranjeaza misorul de pipa? Am observat ca sunteti fumator, spuse el privind admirativ tabachera de argint lucrat cu multa migala a clientului, insa unii fumatori de tigarete nu suporta mirosul tutunului meu greu si ieftin.
Clientul, care acum statea cu spatele la tejgheaua de care se sprijinea cu coatele bratelor indoite, facu un semn cu mana in care isi tinea tigarea aprinsa de parca ar fi alungat un stol de vrabii de pe pervazul ferestrei. Barmanul, dupa cateva secunde de nedumerire profita de lipsa de politete a clientului si isi aprinse pipa ridicand de doua ori din umeri.
Linistea cazu ca o secure peste Cuirasat. Paharul gol de gin se tot umplea cu precizie mecanica la fiecare 10 minute.
Soarele incepea sa dea semne de oboseala cazand tot mai mult printre macaralele, catargele si cosurile portului ce se vedea prin geamurile mari ale carciumii. Lungi raze oblice indicau prezenta grea a prafului starnit de vre-un curent si a fumului de tutun. Cate o tuse scurta, ca un fel de duet de pasari ragusite si fara chef de cantece, rupea brusc tacerea dinauntru, doar ca aceasta ca recada mai greu, mai lenes, mai apasator.
Dupa ce isi consulta ceasul, clientul spuse:
-Este deja seara. Presupun ca din clipa in clipa vor intra pe usa docherii...
-Nu, domnule. Nu azi, spuse parca scuzandu-se barmanul. Astazi este ziua de dinaintea salariului. Astia au obiceiul sa vina in primele trei zile de dupa plata, inclusiv vinerea. Suflete amarate... isi lasa propozitia neterminata, gandindu-se poate la propria sa situatie deloc fericita.
Clientul se indrepta, isi potrivi costumul impecabil bleu-marin, isi puse manusile negre, poate prea fixe pentru degetele lui lungi si osoase, se intoarse catre oglinda din spatele barmanului si isi potrivi palaria deasemenea gri.
Fara a-l privi, isi plati consumatia si dadu indicatii barmanului sa ii pregateasca o camera la etaj, cu privire inspre port. Pana la intoarcerea sa cu bagajul, hangiul trebuia deasemenea sa pregateasca o cina care sa contina carne de porc, peste si orice legume proaspete s-ar putea gasi, si sa transporte alimentele in camera.
Dupa o ora aproape, o pereche de ochelari subtiri de aur asezati sub o palarie gri inchis isi facut simtita prezenta in Cuirasat trantind cu nonsalanta un geamanta negru de piele roasa pe la colturi. Barmanul zbura in jos pe scari si, ridicand geamantanul care era mai greu decat s-ar fi putut cineva astepta, il conduse pe calator in camera. Pe langa felurile de mancare pregatite cu atentie, hangiul lasase si o sticla de vin rosu. Din partea casei, se grabi sa spuna cand vazu ca clientul isi scoate din buzunarul de la piept un portofel mare si verde inchis, cu o monograma voit prea complicata pentru a fi descifrata dintr-o singura privire. Clientul ii oferi o bancnota care acoperea inca pe jumatate consumatia si ii spuse hangiului ca pentru moment nu mai are nevoie d eserviciile acestuia, ii multumi pentru amabilitate si ii ura noapte buna, toate rostite pe un ton egal, cu o lipsa perfecta de muzicalitate si sentiment.
Cand se vazu singur, umerii sau cazura de parca intreaga greutate a tavanului se aseza peste ei. Spinarea, pana atunci aristocrat de dreapta, se incovoie usor intai, apoi lua o postura de om batran.
Privi intai pe fereastra. Ochii sai obositi mai mult ghiceau contururile din port. Pupilele, obisnuite deja cu intunericul erau nefiresc de mari. O spirala de fum de la tigarea proaspat aprinsa ii mangaia fata. O fata ovala. Fara trasaturi care sa tradeze un trai imbelsugat de greutati, dar nici impovarat de un trai fara de griji. O fata transparenta, s-ar putea spune, in ciuda pielii sale nici prea palide, nici prea rumene. Gura incepu sa surada. Insa nu cu surasul afisat mai devreme in fata nedumerita a barmanului. Un zambet ca al unui om pe cale sa ajunga istovit acasa dupa multe luni petrecute pe drumuri lungi si straine.
Degetele subtiri ale mainii drepte se jucau cu inchizatoarea ferestrei. Mana stanga, in continuare cu tigarea aprinsa, dirija o orchestra a carei muzica doar el o auzea. Note saltarete de muzica vesela si luminoasa care ii purtau sufletul cu mii de kilometri in zare.
Tigarea odata terminata, se aseza la masa. Dupa ce degusta fiecare bucata, insa fara sa termine totul, lua sticla de vin, o desfacu, o mirosi cu ochii inchisi si cobora in bar.
Hangiul dormea de-a binelea intins pe o masa, cu capul pe o haina care intr-o vreme era rosie. Mainile acestuia se odihneau pe pantecele care bateau inspre monumental.
Ii mai trebuie o lumanare si niste fete(a se citi fetze, inca nu am diactritice, asta e) triste prin preajma si tabloul e complet se gandi. Rase in barba la propria-i gluma si se intoarse in camera.
Lumanarea se sitinsese intre timp si luna facea ca totul sa para albastrui si intunecat.
Hm! inapoi in groapa... De ce groapa? Nici el nu stia sigur. Poate ca peretii prea apropiati, sentimentul greu al singuratatii, de izolare fortata si un curent prea racoros care razbea prin fereastra intredeschisa creau un cocktail letal gandurilor umane care ii luminasera pentru cateva minute fata (la fel... diacritice...) impasibila in general.

Luna

Cum era de asteptat, ultimele ore ale noptii m-au prins pe balcon cu un pahar de bere in mana dreapta si o tigare in cea stanga. Presupun ca obiceiurile proaste au obiceiul sa te viziteze din cand in cand.
Sunt de parere ca fiecare om are un loc preferat in casa lui. Un loc in care isi poate aduna cel mai bine gandurile; un mic spatiu care ii limpezeste imaginile din minte, imagini deseori ascunse sub fumul si galagia unor zile uneori agitate, alteori prea lipsite de viata. Unii stau pe vre-un fotoliu sub o lampa, altii stau la un birou sau la o masa,cu o ceasca de ceai sau de cafea si citesc. Altii sunt pe canapea si isi spala mintile cu mondenitati, buletine de stiri si filme cu batai.
Locul meu de visare este micul meu balcon unde sunt acompaniat de cateva ghivece cu niste plante al caror nume nu il stiu. Imi este suficient sa stiu ca sunt plante. Restul sunt detalii.
Astazi Luna s-a indurat de retinele mele si s-a aratat pe micul triunghi de cer descris de blocurile vecine. Un corp ceresc mai mic decat mi-l aminteam eu, insa mai luminos parca. O roata linistita si nemiscata care, daca nu ar fi stalpii de iluminat stradal, in mod sigur ca ar arunca pe pamant niste umbre nefiresc de lungi si intunecate pe trotuare si prin gradini.
Cu o noua tigare, imi aduc aminte de ultima noapte racoroasa in care am vazut o luna pe care sa o tii minte. Si, tin sa spun, nu sunt dese ocaziile in care sa imi ramana o imagine intiparita atat de clar si de bine cum se intampla cu tacutul corp ceresc in anumite peisaje ceresti. Poate si pentru ca in Bucuresti, din cauza iluminarii de noapte, cerul, de cele mai multe ori, pare a fi o pasta gri-portocalie dupa care se ascund constelatii pe care le vezi cel mai bine in documentare despre cosmos.
Imi amintesc ca era pe la inceputul lui octombrie al anului trecut.
De mult timp cautam un peisaj. Un peisaj atat intunecat cat si luminos in acelasi timp.
Mult timp am incercat sa gasesc tablouri vii in orasul meu natal. Lungi plimbari prin parcuri aproape uitate. Lungi sorbiri din tigari cu fum albastrui si alambicat. Pentru a-mi calma gandurile negre mai mult, alteori pentru cautarea imaginii perfecte.
Nu sunt un adept al fotografiei. Consider ca pentru a reda o imagine care sa se apropie de perfectiune trebuie sa iti pui mainile la munca si sa depui o parte din trairile tale in redarea oricarui detaliu pe care intentionezi sa il impartasesti cu altii. Ori prin desen, ori prin descrieri cat mai clasice.
Lungi plimbari prin zone aproape salbaticite ale fostelor domenii ale Ghiculestilor. Lungi priviri inspre cerul innorat, dar cu mici ferestre catre negrul presarat cu petice minuscule si argintii, al noptilor friguroase de noiembrie.
Alteori, nici nu iti dai seama cum o ceata alburie sterge contururile lucrurilor din jur numai ca sa ai o perspectiva noua si mai clara asupra lucrurilor inconjuratoare. O mantie vaporoasa care face ca totul sa para ca rupt din povesti cu stafii auzite in copilarie.
Dupa cateva luni bune de trai prin excelenta citadin, am ajuns in Valenii de Munte, la mica, dar cocheta casa de la piciorul dealului. Un loc intru totul special. Imi bazez aceasta afirmatie pe povestirea ce urmeaza a fi istorisita.
Am ajuns seara acolo. Am luat cina si am iesit din casa cu gandul de a vizita livada din spatele casei.
Am deschis usa si intunericul noptii mi-a relaxat ochii incordati de miopie si de fumul de dinauntru aproape imediat. Am privit in sus. Un cer cum rareori am visat parca tapeta tavanul gandurilor mele. Constelatia Vanatorului, Orion, lucea in fata casei, aproape de orizontul micsorat de dealul impadurit de peste drum.
Dealuri negrei se delimitau pe carul instelat neostentativ cum este el in august.
In spatele casei vechea livada se pregatea de inghetul ce urma sa vina in curand. Un porc mistret isi face simtita prezenta prin fosnete si zgomote guturale dupa gardul din dreapta curtii.
Privind drept inainte, vad cum, la fel ca si in fata casei, pomii de felurite soiuri, meri, pruni si peri, aproape lasati sa se salbaticeasca, se arunca inspre cerul negru-albastru.
Dinspre oras vine un zgomot. Ba nu! O amintire. Lumea sarbatoreste toamna cu bunurile si bunatatile ei. Mai ales bunurile ce pot fi fermentate in bunatati...
Lungile, intunecatele si salbaticitele frizuri ale pomilor ma readuc spre simtamintele care ma adusesera incoace.
Luna se uita la mine si la livada cu un ochi rece si puternic, ca al unui imens peste abisal.
Copacii freamata. Catelul maraie suparat din cotetul sau. Din viroaga din dreapta livezii grohaieli se aud ca un fel de salutare din partea vietii padurii. Catelul tace.
Eu privesc in continuare cum razele lunii scalda livada si marii plopi care o separa de locul pe plimbare al mistretului.
Vad cum siluete negre de copaci proaspat despartiti de fructele lor se profileaza pe un fond de culoare... o culoare pe care voi incerca sa o descriu (cu greu). Un amestec al argintiului lunii, negru petrolier al noptii de munte si verdele inca crud al dealurilor din Tara Romaneasca.
Un vant slab dar taios ma atinge pe obrajii deja amortiti de frigul noptii de la deal. Frigul acesta specific. Frigul acesta care iti trezeste toate simturile, oricat de amortite ar fi ele; mirosul ramane uimit ca nu are nici un iz care sa il irite. O liniste atat de profunda incat urechile iti plang parca dupa un zgomot la un moment dat. Niste culori pe care nu le poti gasi in nici un catalog de vopseluri sau acuarele.
Asta este Valeniul noaptea. Cand auzi frunzele cazand din copaci si nu stii daca sunt pasi sau pur si simplu zgomote ale vietii normale ale locului in care lucrul omenesc se amesteca cu padurea argintata de razele nepasatoare ale lunii, dar neagra si verde-albastruie in acelasi timp.

Noaptea

Intr-una din noptile trecute m-a prins ora 4 dimineata citind. Cum vremea a prins sa se incalzeasca, lasasem geamul deschis.
O serie de miorlaituri de patrupede cautandu-si perechea pentru acest sezon m-a facut sa ma opresc din lectura. Dupa cateva minute bune de ascultat ganguritul obsesiv ce nu parea sa se mai opreasca, calmul noptii, precum un val racoros si aducator de simtaminte linistitoare a intrat pe fereastra. Scurta perioada in care te poti crede surd in Hilariopolisul nostru cotidian mi-a pus rotitele tocite ale gandirii in miscare.
Am iesit pe balcon. In circumstante normale as fi iesit cu bunul meu prieten, pachetul de tigari. Dar acum nu este o perioada normala, momentan cel putin. Vedeti noi, pana si unii dintre cei mai vechi prieteni, facuti in scoala generala chiar, se pot dovedi in timp nocivi. Mai ales cand nu ii bagi in seama o cat de scurta perioada si devii irascibil pentru ca TREBUIE sa-i ai la indemana. De exemplu, cand astepti tramvaiul 21 care nu apare decat dupa ce ti-ai pierdut rabdarea si pleci pe jos. Oricum, sunt perfect constient ca aceasta perioada devine din ce in ce mai normala, mai ales ca organismul uita de presupusele binefaceri ale prietenului mai sus mentionat.
Si sunt pe balcon. Noaptea. Sau dimineata. Depinde de perspectiva, in fond.
Imi amintesc cum mama, vazand ca ma culcam foarte tarziu in timpul liceului, mi-a zis ca sunt mai energic noaptea pentru ca m-am nascut la ora 2 a.m. Bine, in episodul acela era implicat si un adevarat ospat la mine in camera, nu la ziua nasterii mele ma refer, ci la noaptea in care a avut loc discutia respectiva. Intr-adevar, era ora 3 dimineata, insa mie mi-era foame. Asadar, pe birou, aveam un castron cu ciorba, o friptura de ceafa de porc cu garnitura de ciuperci, o cupa de sampanie plina ochi cu inghetata si niste biscuiti. O sticla de vin sprijinea cu nadejde piciorul mesei de sufragerie ce devenise biroul meu. Dar, mi-era foarte foame...
In ultima vreme mi s-a confirmat inclinatia mea, oarecum naturala, spre traiul nocturn. Deseori, chiar daca ma bag in pat la ora, decenta zic eu, 12 noaptea, imi este absolut imposibil sa adorm inainte de 3. Uneori se intampla asta si cand lucram. Desi era destul de problematic sa ma trezesc in timp util pentru a ajuge la munca.
Bine, nu poate fi vorba de un aflux de energie ca atunci cand bei cafea. Nici nu sunt prea sigur ce efecte are cafeaua la consumatorii inveterati. Stiu doar ca la mine are un efect de-a dreptul agitant si rapitor de atentie. Venirea noptii imi provoaca, mai degraba, o larga deschidere a ochilor si a mintii. Am unele zile in care sunt obosit de cum ma trezesc. Apoi, soarele apune...
Ma gandeam pe balconul meu ce imi place la noapte si de ce.
Linistea aproape totala in care se cufunda totul dupa o explozie continua de lumina, zgomot, agitatie si nimicuri.
Precum preerile americane de acum cateva sute de ani, trotuarele sunt acoperite acum de turmele de bizoni metalici care, obositi dupa o zi de umblat aiurea pe strada se retrag cuminti la culcare. Uruiala continua care macina timpanele in fiecare secunda petrecuta pe strada sau intr-o incapere cu geamurile deschise, face o pauza spre a-si aduna fortele pentru o noua zi asezonata cu prea multi decibeli.
Pe de alta parte pietonii. Mici creaturi bipede care in cele mai multe cazuri, prin mersul lor uneori rectiliniu si uniform, ca de tren la viteza maxima intr-o campie, alteori, dimpotriva, haotic, cu opriri dese si neintelese, cu directii schimbatoare, mici creaturi bipede asadar, care te fac sa-ti modifici mersul dupa numarul, viteza generala si fluctuatia lor.
Noaptea, neobositele figuri obosite se ascund in locuintele lor; blocuri, vile, case si iarasi blocuri. Dispar ca niste purici multicolori care sar pe un mamut blanos pentru a se odihni, hrani, inmulti si trai.
Cainii, saturati de atata activitate diurna presarata de lungi perioade de somn in mijlocul trotuarelor, trag si ei pe dreapta si se fac covrigi latosi prin gradini, prin parcari pe sub masini, pe capace de canal si-n fundaturi de maidan.
Chiar si vrabiile si gugustiucii care ziua parca sunt nebuni, isi inchid ciocurile pentru cateva ore. Pana pe la ora 5 jumate, cand cu precizie de ceas, incep sa ciripeasca toti de-odata. Pesemne ca este de datoria primului trezit sa ii destepte de urgenta si pe ceilalti, sa nu carecumva sa se piarda o secunda de lumina, cat de palida si ofilita.
Noaptea, cand vad cum totul este in repaos, cand n-aud decat vre-un miorlait, mi-as aprinde o tigare cu fumul ei albastrit. In schimb, dechid larg geamul si-ndiferent de anotimp, las racoarea linistita sa isi spuna povestea.
Cand frigu-ncepe sa dispara, iar la orizont zile calde se-ntrevad, parca si mirosul din gradina e altfel. Seamana cu izul de prospetime de dupa o ploaie sanatoasa de aprilie, sau mai, sau orice alta luna cu zile suportabil de calde si seri placut de racoroase.
Noaptea parca sunt mai marinimos si incetez a mai detesta toate lucrurile marunte care peste zi imi fac sprancenele sa mi se incrunte.
Cam asta-i noaptea desenata de mana mea din somn trezita.

Ursus

Cu niste ani in urma era o oaza de trai patriarhal pe langa Piata Gemeni. De unde stiu? Se zice ca am studiat la liceul Dimitrie Cantemir. Formulez astfel exprimarea pentru ca nu prea m-am omorat cu invatatul nici in liceu, nici pe urma. Oricum, consider ca este de datoria fiecarui elev responsabil sa stie toate carciumile pe o raza de 250 de metri de stabilimentul in care se presupune ca isi petrece timpul ne-liber.

Nu stiu exact cum am ajuns prima oara acolo. Nici nu are o importanta prea mare. Ce este important e faptul ca acolo isi traia zilele fericite si ingramadita intre niste case destul de inalte si vechi,una dintre cele mai interesante terase prin care am umblat. Si am umblat prin foarte multe, prietenii imi sunt martori...

Cum mergeai pe Bulevardul Dacia inspre Calea Mosilor, la prima intersectie dupa Cantemir, faceai dreapta. Apoi o tineai oarecum drept inainte pe Strada Armoniei. Si la un moment dat, pe partea stanga, vedeai un mare banner pe care scria URSUS. Ne-am dat seama de numele strazii dupa cateva beri, cand eram foarte binedispusi, cei de la masa mea zic. Un fel de revelatie bahica; "pe Strada Armoniei domneste armonia". Barul, desigur se chema altfel, Claro Bar ii zicea in acte, dar cum prima impresie conteaza cel mai mult, Ursus i-a ramas numele.

Intrai pe poarta, initial parca era un gard de sarma, nu mai tin minte exact, in ultimii ani il schimbasera cu unul inalt, de lemn, si dadeai intr-o curte obisnuita de casa. Nici prea mare, nici prea mica. Cat sa incapa o mana de mese de plastic cu scaunele aferente. Cat de mult le-am simtit lipsa acelor comode accesorii de plastic. La un moment dat, mobilierul carciumaresc, sa-i zicem asa, a fost schimbat cu niste mese si bancute de lemn, destul de incomode intrucat nu aveau spatar. Si, credeti-ma, conteaza sa ai spinarea sprijinita de ceva mai ales dupa cateva halbe sau coniace.

Umbra in permanenta. Doi copaci mari pazeau intrarea si acopereau cu coroanele de frunze mesele astfel incat in zilele de iulie sa nu te sufoci cand iti consumai halba.

Iarna, sticlismul avea loc inauntru. Inauntru insemna o casa cu un fel de hol in care era amenajat barul si o camera in care erau cateva mese. Masute joase, de lemn, acompaniate de niste tabureti foarte incomozi dupa cateva ore de stat la palavre. Dar nici asta nu importa prea mult. Importanta era atmosfera pe care nu am intalnit-o in alte parti si nici nu cred ca am cum sa o mai intalnesc, mai ales la oras.

Sa desciu o zi obisnuita de Ursus.

Dimineata in jur de 9 (parca) se deschidea. Sa presupunem ca era 9, desi parca era 10. In fine. La 9 si un sfert, uneori chiar inainte de 9, era posibil sa vedeti un individ slabanog cu semi-pleata, sau tuns 0. Depinde de anotimp. Ori singur, ori cu un amic, doi. Desigur, unii gasesc trista imaginea unor indivizi asteptand sa se deschida izvorul ca sa isi potoleasca setea. Da, normal ca mergeam pe acolo ca sa tragem la masea. Dar mai era ceva. Puteam sa mergem in alte locuri, poate chiar mai ieftine, poate mai aratoase. Insa ambianta de acolo, poate este pretentios cuvantul ambianta, dar mie imi place, inspira o nota de caldura sper, ambianta de acolo zic, era pentru mine si inca cativa prieteni motivul principal pentru care mergeam pe acolo.

Halba nu mai stiu cat era. In mod sigur jumatate de litru, dar cati lei dadeam pe acel juma' de litru chiar nu conteaza, ca stim cu totii cum fluctueaza preturile de multi ani incoace. Oricum, dadeam chiar putin. Tin minte ca uneori, dupa ce se strangeau cantitati industriale de monezi prin casa, imi umpleam buzunarele dimineata si plecam la "lupta". De multe ori, Mircea, barmanul, ma intreba "ce ai facut, ma? ai spart pusculita?", la care, uneori, raspundeam "a, nu... am cantat la metrou".

Aici am invatat eu sa joc whist. Desigur, nu prea bine. De fapt joc infect whist. Nu pentru ca nu m-ar fi dascalit bine "tovarasii de pahar", ci pentru ca nu imi screm mintea sa memorez cartile iesite din joc. Lucru care se pare ca este esential in jocuri de acest gen.

O amintire razleata. Era intr-o iarna in care am fost persecutat fara mila de o tripla infectie (bronsita, otita si sinuzita). Dupa 2 luni de antibiotice, febra constanta de 37.1, care chiar daca nu este prea mare, este foarte sacaitoare, am iesit sa sarbatoresc victoria medicamentelor asupra agentilor infectiosi care incercau sa fuga cu plamanii, urechile si respectiv sinusurile mele. In jur de ora 10, unde era sa fiu? La "club". Trei halbe de ersht (denumire ruseasca pentru o halba de bere cu vodca in ea). Pe urma se pare ca am mai cheltuit niste bani. Am auzit zvonuri cum ca as fi baut whiskey, desi stomacul isi face actele de emigrare numai cand simte mirosul. Sa torn asa ceva in el ar fi ca si cum ar turna vitriol in ciorba si as incerca sa beau. Sau asa ceva. Ma rog...

Oricum, ce vroiam sa spun este ca mai toate sarbatoririle aveau loc aici. Zile de nastere, onomastici, victorii (sau nu) ale echipei de baschet a liceului (meciuri la care mergeam ca sustinator prin excelenta, o sa povestesc cu alta ocazie cum decurgeau aceste meciuri), serile de vineri, zilele de luni-marti-miercuri-joi. Chiar asa! In weekend ce faceam?

Intr-o buna seara am primit o veste de la Nea Gelu (tatal lui Mircea), tot barman si dumnealui, (noi am crezut foarte multa vreme ca dansul era patronul. Dar nu era, nu stiu sigur cine era, nici nu ma prea intereseaza). Nea Gelu, asadar, cand a vazut ca la un moment dat trebuie sa plecam pe motiv de lichidare a fondurilor, adica cheltuit si ultimii zece mii pe pileala, ne zice ca putem bea "pe caiet". Atunci, desi era cam noapte, raze de lumina si sunetul incantator a 2000 de serafimi cantand in cor "datorie" s-au revarsat asupra terasei. Nu prea beam noi pe datorie, dar era bine sa stii ca ai unde sa te duci cand te apuca cheful/amocul/setea/ce-o fi, chiar daca nu ai in ziua aia bani. Nu am mai gasit local in care sa fac chestia asta, si sincer sa fiu, m-as simti si cam ciudat sa cer pe datorie in alte baruri. Acolo era alta treaba.

Tocmai am ascultat melodia celor de la The Smiths "Panic", varianta live, aia imi place mie mai mult, asta e. Nu stiu de ce, dar de fiece data cand ascult chestia asta ma gandesc la un anumit sfarsit de an scolar, petrecut in Ursus, desigur.

Daca nu ma insel, cred ca era a doispea. Astia din garda veche: care cititi pe aici si stiti la ce ma refer, corectati-ma in comentarii. In fine. Ne strangeam cam toata clasa. Zic "cam" pentru ca in orice clasa, grup de oameni, cred ca si la haitele de caini sau turmele de oi e la fel, orice grup deci are cateva poame stricate care refuza sa iasa cu toata lumea. Bine, ca nici noi nu ieseam cu totii de fiecare data. Ar fi fost cam imposibil de altfel, noi jochei ai barurilor, ei elevi obicinuiti. Si ne-am strans noi la un moment dat cam 20 de oameni (iarasi, corectati-ma daca gresesc) in terasa. Si am facut o masa mare formata cam din toate celelalte mese de acolo puse cap la cap. Ca la un parastas festiv. Dar, ca sa nu cad iarasi in capcana morbiditatii, voi spune ca la o serbare campeneasca. Da, e mai bucuroasa exprimarea din urma. Nu am de ce sa povestesc cat de frumos puteau sa fie zilele alea. Nu am cum de altfel. E ca si cum v-as pune pe voi sa povestiti cele mai frumoase ore din viata unor oameni care nu stiu despre ce e vorba, care probabil nu au trecut prin asta si poate nici nu isi doresc. Na, acuma fiecare cu amuzamentele lui.

Oricum, voi povesti cum la o asta ocazie am dat pe gat numai coniac. Ieftin, nu prea bun, dar, cel mai important, ieftin. De obicei beam bere, dar se mai intampla sa mai testam si alte chimicale naturale... Si la un moment dat am observat un foarte mare paianjen in pahar. Probabil vroise sa dea peste cap paharul, dar nu a reusit, asa ca plutea pe acolo mort de beat. De fapt doar mort. In fond, consumul excesiv de alcool este daunator pentru sanatatea dumneavoastra, nu? Depinde, dar asta este o alta discutie. In momentul de fata mi va imaginez cum cititi in continuare cu o grimasa de dezgust pe fata "hai, frate! sper ca nu a baut paianjenul!" sau "da, si betivan cum il stim, a dat paianjenul la o parte si a baut in continuare". Ei bine nu! Nu am dat pe gat paianjenul ca era vineri si eu vinerea nu mananc carne. Nu, nu l-am dat afara din pahar sa-mi beau posirca. Pur si simplu am mers pana la cel mai apropiat copac (mi-am amintit ca mai era un copac prin mijlocul terasei, binecuvantate fie-i frunzele) si, cu o pretinsa lacrima in ochi l-am lasat pe bietul paiangan sa se duca la cele vesnice cu tot cu bautura la care visase atat de mult.

Pe genul "zi-o pe aia cu..." ma voi opri aici pentru moment. Sunt sigur ca o sa mai am amintiri despre acest cufar de memorii de toate felurile, dar mai ales placute.

Inzapezit

A fost frumos la inceput. Veniseram 7 oameni initial la cabana unchiului meu in muntii D...

Fiind singurul care nu avea obligatii in orasul de bastina, am decis sa mai stau o zi sa incerc sa las in urma toate gandurile negre si toate rautatile care nu mi-au dat pace in ultima vreme.

Cred ca acum cinci zile a inceput totul. Exact cand ceilalti au disparut dupa liziera padurii care inconjoara cabana. Au plecat pe la pranz. Abia ma asezasem la o masa si imi aprindeam o tigare cand am vazut cum se face din ce in ce mai intuneric. Stiam ce urmeaza; una dintre faimoasele furtuni de iarna ale zonei in care ma aflam. Un viscol teribil, care niciodata nu aduce nimic bun. Lasa in urma numai copaci falnici si drepti rupti uneori chiar de la mijloc; case zdrobite de tone de zapada sau daramate de foarte nepamanteana forta cu care loveste peretii aceasta abominatie.

M-am cuibarit napadit iarasi de ganduri de disperare punand in balanta doua idei la fel de nebunesti: daca sa astept sa se termine urgia, sau sa ma aventurez in padure si sa fug cat mai repede inspre satul cel mai apropiat. Ar fi fost un drum de doar doua ore, poate 3 pe vremea asta. Am optat pentru prima varianta, intrucat este foarte usor sa te pierzi vara in padurile acestea, daramite in mijlocul iernii carpatine. Tot luptandu-ma cu mine, am atipit. Un somn ingrozitor. Un vis in care innotam intr-un ocean mov clocotitor si mereu amenintat de cativa albatrosi rosii care parca radeau de decizia mea de a nu-mi accepta soarta.

Un trosnet teribil m-a facut sa daram fotoliul pe care stateam, cu mine cu tot. Brazii care rezistasera atatia ani, se incovoiau si trosneau parca incercand sa-mi spuna ca se apropie al doisprezecelea ceas si ori plec in secunda urmatoare, ori imi accept soarta. Chiar se unduiau inspre cararea care duce inspre sat, singura cale de acces. Dar eu, fire incapatanata, am decis sa nu ma razgandesc si sa-mi duc planul de a astepta o vreme mai buna la final.

Mi-am aprins o tigare, am rasfoit o carte de voiaj si intr-un final m-am culcat.

M-am trezit cand ceasul de pe perete batea ora 9. Trezit este mult spus; am stat cu ochii inchisi si cu respiratia intretaiata, parca asteptandu-ma sa nu ma trezesc. Intr-un final mi-am facut curaj, ba chiar m-am admonestat usor de ideile mele copilaresti si am privit in jur. M-am frecat la ochi. M-am uitat din nou. Mi-am tras doua palme. Am inceput sa vorbesc cu mine din ce in ce mai tare. Somnul in care ma aflam, se parea ca nu imi da pace. Intr-un final, am cazut din pat. Nu, nu dormeam!

Eram pur si simplu cufundat intr-una din cele mai adanci si lugubre bezne pe care mi-a fost dat vre-odata sa vad. Am vazut bezna. Am vazut intunericul... Am vazut nimicul. Certitudinea ca trenul a ajuns in ultima statie, si mai trebuie sa astepti un pic pana sa poti cobora definitiv din vagon.

Am bajbait dupa lanterna. M-am apropiat de fereastra si cred ca am izbucnit in ras de gluma pe care mi-o juca natura. Intunericul nu era pricinuit de vre-o eclipsa cum mintea mea subrezita in ultimele cateva minute incerca sa-mi spuna. O masa compacta, dar totusi nu destul de grea incat sa sparga sticla, bloca orice contact cu exteriorul. Am incercat sa ascult daca se petrece ceva pe afara. Cu exceptia ticaitului ceasului de pe perete, nu desluseam nici un alt zgomot. O tacere de... nu, am refuzat sa ma mai gandesc la acel cuvant. La finalul inevitabil al tuturor. Locul in care marele egalizator ne pune pe toti la pastrare pentru ultima zi a ultimului veac.

Gandindu-ma sa economisesc bateriile, am aprins o lumanare. La lumina ei galbuie am incercat sa ma pun in ordine. M-am mai palmuit de cateva ori, am fumat si ultimele tigari si mi-am strans ultimul dram de curaj si sanatate mintala pe care il mai posedam si am pornit indarjit catre usa. Clipa adevarului. Imi aminteam de spusele unui prieten care sustinea ca viata este extrem de simpla. Intotdeauna avem doua optiuni. Pe cea buna si pe cea care ne apropie sfarsitul mai repede. Din ce categorie va fi decizia mea de a deschide usa? Poate ca incercand sa ma salvez, voi fi zdrobit de miile de tone de zapada asezate cuminte in troieni de cine stie cati metri inaltime. Poate ca peretele cu usa este singurul neinzapazit. Poate vantul a batut din partea opusa acestuia. Poate...

Am inchis ochii, am tras adanc aer in piept, am deschis cu incetinitorul usa si am dat-o de perete, in continuare cu pleoapele stranse. Nu se intampla nimic. Nu simteam nici un curent de aer, dar nici nu cazuse o masa naucitoare de zapada peste mine. Am intredeschis ochii si am inceput sa plang si sa rad in acelasi timp vazand un perete compact, drept, fara nici un defect, de parca era facut de o mana de om, statea imperturbabil la doar cateva palme de fata mea.

M-am asezat in fata calaului meu tacut si inimpresionabil. Cu o voce din ce in ce mai nesigura, am inceput sa fac un inventar al obiectelor cu care as putea sa sap. De ce sa sap? Daca nu reusesc decat sa imi grabesc soarta inevitabila? Daca sap un tunel doar pentru a fi strivit de infinite particule de zapada? Mai bine raman inauntru si sa astept sa se intample ceva.

Particica luptatoare din mine, bucata alungata intr-un colt al cutiei etichetata "Disperare" care se chema mintea mea, incepea sa reia controlul, incet dar sigur. Atentia mi-a fost atrasa de lopata cu care curatam semineul, acuma inghetat si infundat, de cenusa.

Mi-am luat aceasta sabie de cupru si am inceput sa ma lupt cu inversunare cu dragonul alb si tacut care imbratisase cu aripile-i inghetate casa.

M-am decis ca incepand de acum sa imi notez toate actiunile, in caz ca nu voi iesi de aici. De ce, nu sunt exact sigur. Poate doar ca sa imi pastrez o anumite ordine in ganduri.

Este ora unu dupa-amiaza. Sap in sus. Logic ar fi ca acoperisul sa fie cel mai apropiat de aer. Trec de nivelul ferestrelor. Ajung la acoperis dupa 2 zile de vorbit cu mine si cu lopata mea. La un moment dat, nemaiavand nici un punct de sprijin, ma opresc din incercarea de a parasi acest loc pe cale ascendenta. Pe masura ce inaintam am observat ca cu cat avansez in altitudine, cu atat zapada este mai afanata si astfel mai periculoasa pentru scopul meu.

Intors la siguranta relativa a colibei de barne, mi-am refacut planul. Daca sap orizontal, la un moment dat o sa ajung la padure. Padurea are copaci imens de inalti. Logica imi spune ca la un moment dat o sa ajung la suprafata.

...........................................................

Ceasul nu mai ticaie. S-a oprit in mod subit a treia zi in care mi-am inceput munca istovitoare de tunelist. Inaintez cu greu si cu teama. In rarele momente in care ma intorc sa mananc ma gandesc totusi de unde mai este atata aer incat sa pot respira in balonul acesta de omat. Nu gasesc nici o explicatie.

Am ajuns la un moment dat la ceea ce fusese cu cateva zile inainte sopronul. Acum era o gramada de lemne subtiri si rupte. Era de asteptat. Aceasta improvizatie de constructie fusese asamblata in graba si era mult mai prost ingrijita decat casa propriu-zisa, care era facuta din barne groase si cu o fundatie de pietre de rau prinse cu ciment.

Cu aceasta noua descoperire au pierit multe raze de speranta. Imi este absolut imposibil acuma sa mai fac rost de o lopata mai buna pentru sapat. Cei cativa litri de gaz de acolo, cu care as fi putut foarte usor sa pornesc un foc nu imi mai erau accesibili.

Ma intorc inauntru. Curat cat de multa zapada pot din semineu. La un moment dat inceteaza sa mai curga mici cascade albe inauntru. Probabil la suprafata iesise soarele si incepuse sa topeasca din zapada, iar noaptea tot ce se incalzea ziua se transforma in gheata. Fac un scaun surcele, pun niste ziare sub ele si incep un foc mic si datator de un fum innecacios.

Au trecut cateva ore. Fumul umple camera din ce in ce mai rau. Apa incepe sa se prelinga pe peretii semineului. Este o chestiune de ore, poate minute pana sa se stinga si focul. Privesc cu interes sa vad cat mai poate. La un moment dat, cu o bufnitura subita, camera se umple pe jumatate cu zapada si bucati de gheata. Pe semne ca din cauza caldurii, se formase un spatiu in sus care la un moment dat, tot largindu-se nu a mai avut puncte de sprijin si s-a pravalit tavanul acelei pesteri create in nameti.

Cu ultimile puteri ma apuc sa mut zapada dinspre locul in care nu demult se jucau flacarile. O raspandesc pe suprafata podelei. In mod sigur ca se va topi.

Cate ore, sau zile, de la inceputul aceastei tentative care mi-a terminat si ultimele rezerve de energie or fi trecut? Pe jumatate inghetat, pe jumatate sufocat de caldura, simt un curent de aer. Cad intr-un somn adanc, lungit cu fata in sus si inghitind cat de mult aer pot.

Visez un val portocaliu care ma incalzeste si ma poarta inspre locuri cunoscute, dar totusi noi.

Infasurat intr-o mantie de matase din aceeasi culoare plutesc peste munti inalti, peste paduri vechi si vad cum incet, incet firicele verzi de iarba razbesc sa isi iveasca capul de sub giulgiul alb care le-a acoperit mult timp. Paraurile fierb in lupta lor cu pietrele care li se pun in cale. Nici o tipenie de om. Doar un iepure, alb si el, scoate usor botul din vizuina si isi freamata narile parca sorbind cu nesat razele soarelui aproape uitat. Lumina portocalie de face din ce in ce mai puternica. Imi arde ochii. Ma impiedica sa respir.

Ma trezesc brusc, lovindu-mi fruntea de partea superioara a focarului semineului. Lumina portocalie din vis, in realitate, nu era decat cea mai frumoasa scena pe care mi-a fost dat s-o vad in intreaga mea viata. O raza de soare se proiecta exact pe locul in care cu cateva secunde inainte imi tinusem capul cand am adormit.

Ma repun in pozitia de mai devreme si privesc in sus. Nu as putea sa estimez cati metri erau pana la lumina. In mod sigur mai mult de zece. Si totusi, aveam aer. Nu puteam acum decat sa incep sa imi recapat speranta.

In mod sigur, ceilalti care plecasera inainte sa inceapa urgia, vazand ca nu dau nici un semn de viata atatea zile, s-au ingrijorat si au alertat autoritatile in legatura cu disparitia mea.

Valuri de bucurie ma cuprindeau cu frenezie cand ma gandeam ca desi luasem decizia gresita de a pleca, am fost constrans sa raman pe loc de... soarta? Cine stie?

Podeaua incepe sa se umple, cum era si de asteptat, cu apa de la zapada topita. Imi strand ultimele provizii si le pun cat mai sus pentru a nu se uda. Ma schimb in niste haine uscate, la fel, ma pun si pe mine cat mai departe de apa si ma apuc de asteptat.

Aici se sfarsesc insemnarile acestui condamnat la carcera inghetata, asa cum au fost ele publicate in ziarele vremii. Povestea insa nu are un sfarsit fericit. Intr-adevar prietenii gazdei s-au alarmat cand au vazut ca nu primesc nici un semn din partea acestuia. Autoritatile au intervenit prompt si cu multa munca au reusit sa ajunga la el. Statuse singur trei saptamani. Cand l-au gasit, arata cu 50 de ani mai batran si era cu mult mai slab decat s-ar fi asteptat cineva. Dupa cateva zile de o lupta destul de inversunata, dar pesemne prea grea pentru organismul sau macinat de imposibila experienta prin care trecuse, cu o boala de plamani, a fost externat din spital si dus acasa, pentru a-si pune lucrurile in ordine inainte de finalul inevitabil.

Probabil ca a parasit lumea asta pe un val matasos si portocaliu, zburand o ultima data peste peisajele pe care le iubise toata viata lui, pana a ajuns la o lumina prea orbitoare pentru ochii nostri de muritori si a trecut la cele eterne.

Black Soul Choir

Am gasit din intamplare pe youtube o emisiune de-a lui Silviu Munteanu. O serie de 4 clipuri care insumate redau 35 de minute din magicile nopti de joi din timpul liceului. Inima parca incepe sa planga dupa acele zile in care nu aveam decat grija de a face rost de niste bani pentru a doua zi ca sa imi cumpar niste beri si un pachet de Chesterfield rosu. Gustul inimitabil de chesterfield rosu... asa cum era el in primii doi ani cand fusese lansat in Romania. Tutun importat si prelucrat 'cum trebuie'.

Imi aduc aminte cum ma inchideam in camera la ora unsprezece noaptea, cautam frecventa Radio Activ, 92.7 fm, stingeam lumina, deschideam geamul indiferent de anotimpul de afara (ai mei nu stiau, sau cel putin nu vroiam eu sa fiu prea evident, ca fumez), ma bagam in pat si, cu un sentiment special, pe care nu il pot descrie prea clar, poate liniste interioara, poate o relaxare totala, poate siguranta ca urma sa ascult ceva nou pentru mine, ceva de referinta pentru altii, ceva inedit intr-un cuvant, ascultam radioul cum probabil il ascultau si generatiile trecute. Cu aceeasi senzatie de nou, de proaspat, de ceva special...

Cu cat inaintau orele noptii, cu atat imi erau si ochii mai grei. Dar trebuia sa rezist pana la ora 5 jumate cand se termina emisiunea. Oricum, somnul era compromis, a doua zi aveam de la 7 jumate ora de filosofie cu directoarea liceului, si nu prea puteam sa lipsesc, de teama represaliilor.

Uneori aveam si cate o sticla cu mine. Cel mai des un vin rosu, sec, sutit din camara alor mei. Si acuma parca vad cum deschideam incet, incet usa dormitorului meu, incercand sa prind semnele ca parintii mei dorm. Mergeam pe varfuri pana la camara. Apasam incet, ca sa nu se auda clicul intrerupatorului, pana puteam sa vad ce rezerve bahice aveam la dispozitie. Alegeam o sticla. cel mai adesea un Murfatlar, alteori ce era mai usor de scos de acolo. Si, asemenea unui pirotehnist care dezamorseaza o bomba, cu grija sa nu se loveasca de multitudinea de cratite, oale si alte sticle, scoteam pretioasa licoare din locu-i. O potiune care nu facea decat sa ma ajute sa inteleg mai bine spusele uneori alambicate si simpatice, alteori directe si profunde ale dj-ului. Ma intorceam urmand acelasi ritual de spion aflat in teritoriu inamic pana imi reluam locul in camera.

Pe la ora doua deja imi era imposibil sa imi tin ochii deschisi din cauza somnului. Astfel, deschideam cat se putea geamul. Nu am zis de tot, pentru ca pe vremea aceea un secreter asezat in fata ferestrei impiedica deschiderea totala a acesteia. Astfel, intotdeauna la mine geamul era numai intredeschis. O foarte mare cauza de suparare in lungile nopti caniculare de mai tarziu. Asadar, cu geamul intredeschis, cam cat doua palme, ma asezam pe jos, sprijinit de pat si ascultam.

Emisiunea, Sonic Temple, mi-a aratat ce inseamna muzica. Pe vremea aceea, sincer sa fiu, eram ahtiat dupa punk si tot ce inseamna rebeliune. De, hormonii presupun... Tin minte cum intotdeauna aveam o caseta in casetofon si mai tot timpul eram atent sa prind o melodie sa o inregistrez. Foarte multe cantece ascultate in premiera in aceasta perioada m-au bantuit pana in prezent. Am o memorie foarte ciudata cand este vorba de muzica. Imi aduc aminte perfect ritmul, bucati intregi de parte instrumentala, dar din versuri doar o mica parte din refren. Astfel, cand ii intrebam pe altii, mai versati in ale muzicii decat mine, nu imi puteau spune la ce melodie ma refeream. Peste ani si ani, cand am facut curat in camera, mi-am gasit toate casetele cu muzica "furata" de pe Sonic Temple. Le-am pus in casetofon. Erau demagnetizate. Inutilizabile. Aducatoare de noi dezamagiri si suspine dupa zilele "insorite" ale unei tinereti care incepea sa apuna.

Odata cu introducerea celui mai puternic drog al lumii moderne, si anume internetul, in apartamentul parintilor mei, si al meu pe vremea aceea, am inceput sa caut din melodii. Ani intregi. Unii ar zice ca este o obsesie, eu sustin in continuare ca muzica a fost, si este in continuare, prima dragoste adevarata pe care am simtit-o. Bine, in masura in care poti sa te indragostesti de muzica, desigur. Nume de formatii pe care le voi insirui la finalul acestei rabufniri de binecuvantata aducere-aminte le am de ani de zile in calculator. Chiar daca ascult melodiile de care m-am indragostit destul de rar, ele sunt acolo. Sunt intr-un fel alaturi de mine, sunt in mine, mi-au modelat felul de a fi, felul de a simti muzica. Nu mai stiu cine zicea asta, probabil un muzician, dar dintr-un anumit punct de vedere, muzica este printre cele mai de pret comori ale mintii umane.

Revin la sticla de vin pe 3 sferturi goala, dar in acelasi timp, la camera plina 3 sferturi de senzatia explorarii vechilor cantece noi.

Nu de putine ori vedeam cum se lumineaza afara. Cum se apropie de sfarsit excursia pe taramul sunetelor. Cum imi vor suna acorduri de chitari in urechi saptamani intregi.

"iubeste si fa ce vrei! asculta sonic temple!" "am un junghi stangisto-anarhist undeva in coastele din partea stanga care imi spune ca nu e nici un pacat sa furi de la banci, oricum sunt asigurate..." "politically corect... sintagma care ma strica la burta" citate din silviu munteanu

Daca stau sa ma gandesc, inafara de emisiunea asta, si inca una de blues dupa ce sonic temple a incetat din viata, nu am ascultat radio. Deloc. Nu din proprie initiativa,oricum. Nu gaseam, si nu cred in continuare, ca ceea ce se pune la radio in timpul zilei, sau, ma rog, in general, merita cea mai mica atentie din partea iubitorului de muzica. Pe orice posturi te plimbi, aceleasi playlisturi, aceleasi vorbe spuse de aceeasi categorie de dj-i optimisti si limitati in sub-mediocritatea muzicala pe care o adopta. Bine, nu este tocmai vina lor. Poate ca unii ar vrea sa puna Iggy Pop sau Death in Vegas la ora 11 dimineata, dar nu au voie. "Aia" nu se vinde. Pulimea nu vrea sa se gandeasca atunci cand asculta versuri. Lumea vrea sa se bine-dispuna, sa fie vesela, sa nu aiba teme de gandire, sa aiba un background al creierului asemeni unui ecran de televizor plin de "purici" din cauza atrofierii antenei de emisie receptie. Vina este de ambele parti ale tranzistorului, dar nu despre asta incepusem sa scriu.

Scriam despre o vreme in care imi era permis sa am o lume a mea. O lume care a inceput printr-o pura intamplare intr-o joi noaptea cand nu aveam somn. O lume care totusi nu era exclusiv a mea. Cel putin nu in sensul clinic al izolarii si alte ineptii psihologice. Ma refer strict la faptul ca nu eram atat de prins de vartejul din ce in ce mai amenintator care se cheama societatea romaneasca. Vartej care pe masura ce il ignori te suge la fel cum un aspirator trage o scama de pe covor intr-un sac plin de alte scame pentru ca in final sa se obtina o mare bila uniforma de scame. O bila gri-mov, sau gri-verzuie. Depinde in fond de ce culoare are covorul supus la curatat, presupun. Oricum, gri sa fie...

Aici, pe undele radio, am aflat eu de sex pistols. De faimoasa si "infama" (la vremea ei, dintr-un anumit punct de vedere) lor melodie "Anarchy in the UK". Si "Submission Control". Si "God Save the Queen". Cu Iggy Pop am facut cunostinta tot intr-o noapte de joi, cu al sau "I Wanna Be Your Dog" si "The Passenger". De "The Passenger" am facut rost destul de repede atunci si a devenit un fel de soundtrack al marii majoritati ale calatoriilor mele cu trenul. Si acuma vad primul meu mp3-player. Era mare, galben, si ii sarea discul daca il miscai. Totusi, o buna achizitie, mai ales la orele la care puteai sa stai cu capul pe banca si cu castile pe urechi, cu cine stie ce Slayer sau Sepultura, sau alte chestii metalice care acopereau zgomotul de fond caruia lumea ii zicea profesor.

Death in Vegas-Dirge; Radical Dance Faction- Punks and Guns (numai eu stiu cat am innebunit cautand aceasta melodie... ANI intregi, fara nici o exagerare. La fel, din pura intamplare am gasit-o cand am dat jos de pe net un folder cu muzica amestecata); Clash... mult Clash... sau confund? poate.

Tocmai am realizat ca este ora 5 dimineata. Eu ascult muzica de odinioara. Diferenta este ca acuma nu ma ascund de ai mei, vinul este de fapt o mare cana verzuie cu ceai cu aroma de cirese. Tigarile au ramas totusi. Imbatranesc?

Imi aduc aminte ca la un moment dat, de fapt de mai multe ori, Silviu Munteanu isi aducea si niste prieteni in emisiune. Nu prea des, dar se intampla. Iarasi nu sunt sigur, dar la un moment dat parca mai si suna lumea. Oricum, discutii destul de interesante. Nu mai stiu exact despre ce era vorba, dar, oricat de patetic ar putea suna, eu ma simteam acolo. Intelegeam ce ziceau ei.

Intr-o joi de noiembrie, sau ianuarie, nu mai stiu exact, stiu ca era la o luna distanta de craciun, imi intre-deshisesem fereastra si deschisesem radioul.

Tocmai mi-am dat seama la ce volum ascultam pe atunci. Cu cat imbatranea noaptea, cu atat si sonorul era dat mai incet. Volumul, gradat electronic, avea o limita superioara de 50. Care, intr-adevar, la 50 se auzea Negura Bunget pana la coltul strazii, dupa cum am observat in urma unui experiment. Asadar, incepeam cu volumul la 9, care era destul de incet. La 5 jumate dimineata era la 2. Chestia e ca cu cat se face mai devreme/tarziu (depinde de punctul de vedere) cu atat este mai liniste. Asta pana la ora 7, 7 si un sfert, cand orasul deja bolboroseste ca o oala de ciorba cu toti oamenii care se duc la munca/scoala.

Cum ziceam, intr-o joi de noiembrie sau ianuarie, vine urmatorul citat "este ora 1 noaptea. Sunt la a 4-a bere." Mi s-a parut, si mi se pare in continuare, este un fel de vis de-al meu, foarte inedit sa ai posibilitatea sa combini utilul cu placutul. De fapt placutul cu placutul.

"totul miroase a basini ude" "...dar... vine Iggy Iop sa ne salveze. Bunul, batranul Iggy. saaauu... saauuu... sau nu"

Evident, nu toate melodiile puse imi placeau. Nici acum nu imi plac toate. Ar fi si absurd si chiar ingrijorator sa iti placa totul. De asta presupun ca avem si liberul arbitru; ca sa separam ceea ce este bun si frumos din punctul nostru de vedere cu ceea ce nu coincide tiparelor din sinapsele noastre mai mult sau mai putin tocite.

Pe final, mi-au venit cateva ganduri. Nu pot sa compun nimic, dar absolut nimic pe timpul zilei. O ruda imi zicea ca aceasta chestie se intampla pentru ca m-am nascut noaptea, deci noaptea este timpul propice pentru mine. Posibil. Eu cred ca noaptea sunt mai creativ pentru ca imi inlocuiesc absurditatile viselor cu absurditatile cuvintelor. La fel, privit dintr-o anumita perspectiva, orice lucru logic poate parea absurd, la fel cum orice lucru absurd poate avea sens. Nu stiu daca are sens pentru voi ceea ce am zis acuma, dar pentru mine are. Este vorba de perspectiva. Totul se rezuma la asta.

Inca o idee... de ce este mai usor sa scrii intr-o mai usoara sau mai grea stare de ebrietate decat intr-o perfecta stare de luciditate? Poate pentru ca in momentul in care suntem "abtiguiti" lasam o parte a subcontientului sa iasa la suprafata. pentru ca desi avem ochii deschisi, realitatea este alterata. Consientul se duce treptat la culcare, isi ia toate filtrele cu el, si lasa mana libera ideilor pe care uneori nici nu stim ca le avem sa iasa la suprafata.

Nu ca ar avea legatura cu compusul, ci doar cu apucaturile bahice, dar babilonienii, de exemplu, cand primeau un ambasador strain la tratative, se puneau pe baut si apoi discutau. Dupa doua zile, cand isi reveneau, reluau discutiile de la bun inceput, de parca atunci s-ar fi adus vorba de ele. Daca spusele ambasadorului, soliei, sau cum i-o fi zicand, nu coincideau cu ce se vorbise in noaptea cruntei betii, atunci tara de bastina a acestuia, ramanea fara un cetatean de frunte.

In incheiere, Sonic Temple la Activ FM 92.7, ma bucur ca ai fost acolo. A fost un vis frumos. Se intampla din 2001 pana prin 2002. Cei mai intensi ani...