Luna

Cum era de asteptat, ultimele ore ale noptii m-au prins pe balcon cu un pahar de bere in mana dreapta si o tigare in cea stanga. Presupun ca obiceiurile proaste au obiceiul sa te viziteze din cand in cand.
Sunt de parere ca fiecare om are un loc preferat in casa lui. Un loc in care isi poate aduna cel mai bine gandurile; un mic spatiu care ii limpezeste imaginile din minte, imagini deseori ascunse sub fumul si galagia unor zile uneori agitate, alteori prea lipsite de viata. Unii stau pe vre-un fotoliu sub o lampa, altii stau la un birou sau la o masa,cu o ceasca de ceai sau de cafea si citesc. Altii sunt pe canapea si isi spala mintile cu mondenitati, buletine de stiri si filme cu batai.
Locul meu de visare este micul meu balcon unde sunt acompaniat de cateva ghivece cu niste plante al caror nume nu il stiu. Imi este suficient sa stiu ca sunt plante. Restul sunt detalii.
Astazi Luna s-a indurat de retinele mele si s-a aratat pe micul triunghi de cer descris de blocurile vecine. Un corp ceresc mai mic decat mi-l aminteam eu, insa mai luminos parca. O roata linistita si nemiscata care, daca nu ar fi stalpii de iluminat stradal, in mod sigur ca ar arunca pe pamant niste umbre nefiresc de lungi si intunecate pe trotuare si prin gradini.
Cu o noua tigare, imi aduc aminte de ultima noapte racoroasa in care am vazut o luna pe care sa o tii minte. Si, tin sa spun, nu sunt dese ocaziile in care sa imi ramana o imagine intiparita atat de clar si de bine cum se intampla cu tacutul corp ceresc in anumite peisaje ceresti. Poate si pentru ca in Bucuresti, din cauza iluminarii de noapte, cerul, de cele mai multe ori, pare a fi o pasta gri-portocalie dupa care se ascund constelatii pe care le vezi cel mai bine in documentare despre cosmos.
Imi amintesc ca era pe la inceputul lui octombrie al anului trecut.
De mult timp cautam un peisaj. Un peisaj atat intunecat cat si luminos in acelasi timp.
Mult timp am incercat sa gasesc tablouri vii in orasul meu natal. Lungi plimbari prin parcuri aproape uitate. Lungi sorbiri din tigari cu fum albastrui si alambicat. Pentru a-mi calma gandurile negre mai mult, alteori pentru cautarea imaginii perfecte.
Nu sunt un adept al fotografiei. Consider ca pentru a reda o imagine care sa se apropie de perfectiune trebuie sa iti pui mainile la munca si sa depui o parte din trairile tale in redarea oricarui detaliu pe care intentionezi sa il impartasesti cu altii. Ori prin desen, ori prin descrieri cat mai clasice.
Lungi plimbari prin zone aproape salbaticite ale fostelor domenii ale Ghiculestilor. Lungi priviri inspre cerul innorat, dar cu mici ferestre catre negrul presarat cu petice minuscule si argintii, al noptilor friguroase de noiembrie.
Alteori, nici nu iti dai seama cum o ceata alburie sterge contururile lucrurilor din jur numai ca sa ai o perspectiva noua si mai clara asupra lucrurilor inconjuratoare. O mantie vaporoasa care face ca totul sa para ca rupt din povesti cu stafii auzite in copilarie.
Dupa cateva luni bune de trai prin excelenta citadin, am ajuns in Valenii de Munte, la mica, dar cocheta casa de la piciorul dealului. Un loc intru totul special. Imi bazez aceasta afirmatie pe povestirea ce urmeaza a fi istorisita.
Am ajuns seara acolo. Am luat cina si am iesit din casa cu gandul de a vizita livada din spatele casei.
Am deschis usa si intunericul noptii mi-a relaxat ochii incordati de miopie si de fumul de dinauntru aproape imediat. Am privit in sus. Un cer cum rareori am visat parca tapeta tavanul gandurilor mele. Constelatia Vanatorului, Orion, lucea in fata casei, aproape de orizontul micsorat de dealul impadurit de peste drum.
Dealuri negrei se delimitau pe carul instelat neostentativ cum este el in august.
In spatele casei vechea livada se pregatea de inghetul ce urma sa vina in curand. Un porc mistret isi face simtita prezenta prin fosnete si zgomote guturale dupa gardul din dreapta curtii.
Privind drept inainte, vad cum, la fel ca si in fata casei, pomii de felurite soiuri, meri, pruni si peri, aproape lasati sa se salbaticeasca, se arunca inspre cerul negru-albastru.
Dinspre oras vine un zgomot. Ba nu! O amintire. Lumea sarbatoreste toamna cu bunurile si bunatatile ei. Mai ales bunurile ce pot fi fermentate in bunatati...
Lungile, intunecatele si salbaticitele frizuri ale pomilor ma readuc spre simtamintele care ma adusesera incoace.
Luna se uita la mine si la livada cu un ochi rece si puternic, ca al unui imens peste abisal.
Copacii freamata. Catelul maraie suparat din cotetul sau. Din viroaga din dreapta livezii grohaieli se aud ca un fel de salutare din partea vietii padurii. Catelul tace.
Eu privesc in continuare cum razele lunii scalda livada si marii plopi care o separa de locul pe plimbare al mistretului.
Vad cum siluete negre de copaci proaspat despartiti de fructele lor se profileaza pe un fond de culoare... o culoare pe care voi incerca sa o descriu (cu greu). Un amestec al argintiului lunii, negru petrolier al noptii de munte si verdele inca crud al dealurilor din Tara Romaneasca.
Un vant slab dar taios ma atinge pe obrajii deja amortiti de frigul noptii de la deal. Frigul acesta specific. Frigul acesta care iti trezeste toate simturile, oricat de amortite ar fi ele; mirosul ramane uimit ca nu are nici un iz care sa il irite. O liniste atat de profunda incat urechile iti plang parca dupa un zgomot la un moment dat. Niste culori pe care nu le poti gasi in nici un catalog de vopseluri sau acuarele.
Asta este Valeniul noaptea. Cand auzi frunzele cazand din copaci si nu stii daca sunt pasi sau pur si simplu zgomote ale vietii normale ale locului in care lucrul omenesc se amesteca cu padurea argintata de razele nepasatoare ale lunii, dar neagra si verde-albastruie in acelasi timp.

Noaptea

Intr-una din noptile trecute m-a prins ora 4 dimineata citind. Cum vremea a prins sa se incalzeasca, lasasem geamul deschis.
O serie de miorlaituri de patrupede cautandu-si perechea pentru acest sezon m-a facut sa ma opresc din lectura. Dupa cateva minute bune de ascultat ganguritul obsesiv ce nu parea sa se mai opreasca, calmul noptii, precum un val racoros si aducator de simtaminte linistitoare a intrat pe fereastra. Scurta perioada in care te poti crede surd in Hilariopolisul nostru cotidian mi-a pus rotitele tocite ale gandirii in miscare.
Am iesit pe balcon. In circumstante normale as fi iesit cu bunul meu prieten, pachetul de tigari. Dar acum nu este o perioada normala, momentan cel putin. Vedeti noi, pana si unii dintre cei mai vechi prieteni, facuti in scoala generala chiar, se pot dovedi in timp nocivi. Mai ales cand nu ii bagi in seama o cat de scurta perioada si devii irascibil pentru ca TREBUIE sa-i ai la indemana. De exemplu, cand astepti tramvaiul 21 care nu apare decat dupa ce ti-ai pierdut rabdarea si pleci pe jos. Oricum, sunt perfect constient ca aceasta perioada devine din ce in ce mai normala, mai ales ca organismul uita de presupusele binefaceri ale prietenului mai sus mentionat.
Si sunt pe balcon. Noaptea. Sau dimineata. Depinde de perspectiva, in fond.
Imi amintesc cum mama, vazand ca ma culcam foarte tarziu in timpul liceului, mi-a zis ca sunt mai energic noaptea pentru ca m-am nascut la ora 2 a.m. Bine, in episodul acela era implicat si un adevarat ospat la mine in camera, nu la ziua nasterii mele ma refer, ci la noaptea in care a avut loc discutia respectiva. Intr-adevar, era ora 3 dimineata, insa mie mi-era foame. Asadar, pe birou, aveam un castron cu ciorba, o friptura de ceafa de porc cu garnitura de ciuperci, o cupa de sampanie plina ochi cu inghetata si niste biscuiti. O sticla de vin sprijinea cu nadejde piciorul mesei de sufragerie ce devenise biroul meu. Dar, mi-era foarte foame...
In ultima vreme mi s-a confirmat inclinatia mea, oarecum naturala, spre traiul nocturn. Deseori, chiar daca ma bag in pat la ora, decenta zic eu, 12 noaptea, imi este absolut imposibil sa adorm inainte de 3. Uneori se intampla asta si cand lucram. Desi era destul de problematic sa ma trezesc in timp util pentru a ajuge la munca.
Bine, nu poate fi vorba de un aflux de energie ca atunci cand bei cafea. Nici nu sunt prea sigur ce efecte are cafeaua la consumatorii inveterati. Stiu doar ca la mine are un efect de-a dreptul agitant si rapitor de atentie. Venirea noptii imi provoaca, mai degraba, o larga deschidere a ochilor si a mintii. Am unele zile in care sunt obosit de cum ma trezesc. Apoi, soarele apune...
Ma gandeam pe balconul meu ce imi place la noapte si de ce.
Linistea aproape totala in care se cufunda totul dupa o explozie continua de lumina, zgomot, agitatie si nimicuri.
Precum preerile americane de acum cateva sute de ani, trotuarele sunt acoperite acum de turmele de bizoni metalici care, obositi dupa o zi de umblat aiurea pe strada se retrag cuminti la culcare. Uruiala continua care macina timpanele in fiecare secunda petrecuta pe strada sau intr-o incapere cu geamurile deschise, face o pauza spre a-si aduna fortele pentru o noua zi asezonata cu prea multi decibeli.
Pe de alta parte pietonii. Mici creaturi bipede care in cele mai multe cazuri, prin mersul lor uneori rectiliniu si uniform, ca de tren la viteza maxima intr-o campie, alteori, dimpotriva, haotic, cu opriri dese si neintelese, cu directii schimbatoare, mici creaturi bipede asadar, care te fac sa-ti modifici mersul dupa numarul, viteza generala si fluctuatia lor.
Noaptea, neobositele figuri obosite se ascund in locuintele lor; blocuri, vile, case si iarasi blocuri. Dispar ca niste purici multicolori care sar pe un mamut blanos pentru a se odihni, hrani, inmulti si trai.
Cainii, saturati de atata activitate diurna presarata de lungi perioade de somn in mijlocul trotuarelor, trag si ei pe dreapta si se fac covrigi latosi prin gradini, prin parcari pe sub masini, pe capace de canal si-n fundaturi de maidan.
Chiar si vrabiile si gugustiucii care ziua parca sunt nebuni, isi inchid ciocurile pentru cateva ore. Pana pe la ora 5 jumate, cand cu precizie de ceas, incep sa ciripeasca toti de-odata. Pesemne ca este de datoria primului trezit sa ii destepte de urgenta si pe ceilalti, sa nu carecumva sa se piarda o secunda de lumina, cat de palida si ofilita.
Noaptea, cand vad cum totul este in repaos, cand n-aud decat vre-un miorlait, mi-as aprinde o tigare cu fumul ei albastrit. In schimb, dechid larg geamul si-ndiferent de anotimp, las racoarea linistita sa isi spuna povestea.
Cand frigu-ncepe sa dispara, iar la orizont zile calde se-ntrevad, parca si mirosul din gradina e altfel. Seamana cu izul de prospetime de dupa o ploaie sanatoasa de aprilie, sau mai, sau orice alta luna cu zile suportabil de calde si seri placut de racoroase.
Noaptea parca sunt mai marinimos si incetez a mai detesta toate lucrurile marunte care peste zi imi fac sprancenele sa mi se incrunte.
Cam asta-i noaptea desenata de mana mea din somn trezita.

Ursus

Cu niste ani in urma era o oaza de trai patriarhal pe langa Piata Gemeni. De unde stiu? Se zice ca am studiat la liceul Dimitrie Cantemir. Formulez astfel exprimarea pentru ca nu prea m-am omorat cu invatatul nici in liceu, nici pe urma. Oricum, consider ca este de datoria fiecarui elev responsabil sa stie toate carciumile pe o raza de 250 de metri de stabilimentul in care se presupune ca isi petrece timpul ne-liber.

Nu stiu exact cum am ajuns prima oara acolo. Nici nu are o importanta prea mare. Ce este important e faptul ca acolo isi traia zilele fericite si ingramadita intre niste case destul de inalte si vechi,una dintre cele mai interesante terase prin care am umblat. Si am umblat prin foarte multe, prietenii imi sunt martori...

Cum mergeai pe Bulevardul Dacia inspre Calea Mosilor, la prima intersectie dupa Cantemir, faceai dreapta. Apoi o tineai oarecum drept inainte pe Strada Armoniei. Si la un moment dat, pe partea stanga, vedeai un mare banner pe care scria URSUS. Ne-am dat seama de numele strazii dupa cateva beri, cand eram foarte binedispusi, cei de la masa mea zic. Un fel de revelatie bahica; "pe Strada Armoniei domneste armonia". Barul, desigur se chema altfel, Claro Bar ii zicea in acte, dar cum prima impresie conteaza cel mai mult, Ursus i-a ramas numele.

Intrai pe poarta, initial parca era un gard de sarma, nu mai tin minte exact, in ultimii ani il schimbasera cu unul inalt, de lemn, si dadeai intr-o curte obisnuita de casa. Nici prea mare, nici prea mica. Cat sa incapa o mana de mese de plastic cu scaunele aferente. Cat de mult le-am simtit lipsa acelor comode accesorii de plastic. La un moment dat, mobilierul carciumaresc, sa-i zicem asa, a fost schimbat cu niste mese si bancute de lemn, destul de incomode intrucat nu aveau spatar. Si, credeti-ma, conteaza sa ai spinarea sprijinita de ceva mai ales dupa cateva halbe sau coniace.

Umbra in permanenta. Doi copaci mari pazeau intrarea si acopereau cu coroanele de frunze mesele astfel incat in zilele de iulie sa nu te sufoci cand iti consumai halba.

Iarna, sticlismul avea loc inauntru. Inauntru insemna o casa cu un fel de hol in care era amenajat barul si o camera in care erau cateva mese. Masute joase, de lemn, acompaniate de niste tabureti foarte incomozi dupa cateva ore de stat la palavre. Dar nici asta nu importa prea mult. Importanta era atmosfera pe care nu am intalnit-o in alte parti si nici nu cred ca am cum sa o mai intalnesc, mai ales la oras.

Sa desciu o zi obisnuita de Ursus.

Dimineata in jur de 9 (parca) se deschidea. Sa presupunem ca era 9, desi parca era 10. In fine. La 9 si un sfert, uneori chiar inainte de 9, era posibil sa vedeti un individ slabanog cu semi-pleata, sau tuns 0. Depinde de anotimp. Ori singur, ori cu un amic, doi. Desigur, unii gasesc trista imaginea unor indivizi asteptand sa se deschida izvorul ca sa isi potoleasca setea. Da, normal ca mergeam pe acolo ca sa tragem la masea. Dar mai era ceva. Puteam sa mergem in alte locuri, poate chiar mai ieftine, poate mai aratoase. Insa ambianta de acolo, poate este pretentios cuvantul ambianta, dar mie imi place, inspira o nota de caldura sper, ambianta de acolo zic, era pentru mine si inca cativa prieteni motivul principal pentru care mergeam pe acolo.

Halba nu mai stiu cat era. In mod sigur jumatate de litru, dar cati lei dadeam pe acel juma' de litru chiar nu conteaza, ca stim cu totii cum fluctueaza preturile de multi ani incoace. Oricum, dadeam chiar putin. Tin minte ca uneori, dupa ce se strangeau cantitati industriale de monezi prin casa, imi umpleam buzunarele dimineata si plecam la "lupta". De multe ori, Mircea, barmanul, ma intreba "ce ai facut, ma? ai spart pusculita?", la care, uneori, raspundeam "a, nu... am cantat la metrou".

Aici am invatat eu sa joc whist. Desigur, nu prea bine. De fapt joc infect whist. Nu pentru ca nu m-ar fi dascalit bine "tovarasii de pahar", ci pentru ca nu imi screm mintea sa memorez cartile iesite din joc. Lucru care se pare ca este esential in jocuri de acest gen.

O amintire razleata. Era intr-o iarna in care am fost persecutat fara mila de o tripla infectie (bronsita, otita si sinuzita). Dupa 2 luni de antibiotice, febra constanta de 37.1, care chiar daca nu este prea mare, este foarte sacaitoare, am iesit sa sarbatoresc victoria medicamentelor asupra agentilor infectiosi care incercau sa fuga cu plamanii, urechile si respectiv sinusurile mele. In jur de ora 10, unde era sa fiu? La "club". Trei halbe de ersht (denumire ruseasca pentru o halba de bere cu vodca in ea). Pe urma se pare ca am mai cheltuit niste bani. Am auzit zvonuri cum ca as fi baut whiskey, desi stomacul isi face actele de emigrare numai cand simte mirosul. Sa torn asa ceva in el ar fi ca si cum ar turna vitriol in ciorba si as incerca sa beau. Sau asa ceva. Ma rog...

Oricum, ce vroiam sa spun este ca mai toate sarbatoririle aveau loc aici. Zile de nastere, onomastici, victorii (sau nu) ale echipei de baschet a liceului (meciuri la care mergeam ca sustinator prin excelenta, o sa povestesc cu alta ocazie cum decurgeau aceste meciuri), serile de vineri, zilele de luni-marti-miercuri-joi. Chiar asa! In weekend ce faceam?

Intr-o buna seara am primit o veste de la Nea Gelu (tatal lui Mircea), tot barman si dumnealui, (noi am crezut foarte multa vreme ca dansul era patronul. Dar nu era, nu stiu sigur cine era, nici nu ma prea intereseaza). Nea Gelu, asadar, cand a vazut ca la un moment dat trebuie sa plecam pe motiv de lichidare a fondurilor, adica cheltuit si ultimii zece mii pe pileala, ne zice ca putem bea "pe caiet". Atunci, desi era cam noapte, raze de lumina si sunetul incantator a 2000 de serafimi cantand in cor "datorie" s-au revarsat asupra terasei. Nu prea beam noi pe datorie, dar era bine sa stii ca ai unde sa te duci cand te apuca cheful/amocul/setea/ce-o fi, chiar daca nu ai in ziua aia bani. Nu am mai gasit local in care sa fac chestia asta, si sincer sa fiu, m-as simti si cam ciudat sa cer pe datorie in alte baruri. Acolo era alta treaba.

Tocmai am ascultat melodia celor de la The Smiths "Panic", varianta live, aia imi place mie mai mult, asta e. Nu stiu de ce, dar de fiece data cand ascult chestia asta ma gandesc la un anumit sfarsit de an scolar, petrecut in Ursus, desigur.

Daca nu ma insel, cred ca era a doispea. Astia din garda veche: care cititi pe aici si stiti la ce ma refer, corectati-ma in comentarii. In fine. Ne strangeam cam toata clasa. Zic "cam" pentru ca in orice clasa, grup de oameni, cred ca si la haitele de caini sau turmele de oi e la fel, orice grup deci are cateva poame stricate care refuza sa iasa cu toata lumea. Bine, ca nici noi nu ieseam cu totii de fiecare data. Ar fi fost cam imposibil de altfel, noi jochei ai barurilor, ei elevi obicinuiti. Si ne-am strans noi la un moment dat cam 20 de oameni (iarasi, corectati-ma daca gresesc) in terasa. Si am facut o masa mare formata cam din toate celelalte mese de acolo puse cap la cap. Ca la un parastas festiv. Dar, ca sa nu cad iarasi in capcana morbiditatii, voi spune ca la o serbare campeneasca. Da, e mai bucuroasa exprimarea din urma. Nu am de ce sa povestesc cat de frumos puteau sa fie zilele alea. Nu am cum de altfel. E ca si cum v-as pune pe voi sa povestiti cele mai frumoase ore din viata unor oameni care nu stiu despre ce e vorba, care probabil nu au trecut prin asta si poate nici nu isi doresc. Na, acuma fiecare cu amuzamentele lui.

Oricum, voi povesti cum la o asta ocazie am dat pe gat numai coniac. Ieftin, nu prea bun, dar, cel mai important, ieftin. De obicei beam bere, dar se mai intampla sa mai testam si alte chimicale naturale... Si la un moment dat am observat un foarte mare paianjen in pahar. Probabil vroise sa dea peste cap paharul, dar nu a reusit, asa ca plutea pe acolo mort de beat. De fapt doar mort. In fond, consumul excesiv de alcool este daunator pentru sanatatea dumneavoastra, nu? Depinde, dar asta este o alta discutie. In momentul de fata mi va imaginez cum cititi in continuare cu o grimasa de dezgust pe fata "hai, frate! sper ca nu a baut paianjenul!" sau "da, si betivan cum il stim, a dat paianjenul la o parte si a baut in continuare". Ei bine nu! Nu am dat pe gat paianjenul ca era vineri si eu vinerea nu mananc carne. Nu, nu l-am dat afara din pahar sa-mi beau posirca. Pur si simplu am mers pana la cel mai apropiat copac (mi-am amintit ca mai era un copac prin mijlocul terasei, binecuvantate fie-i frunzele) si, cu o pretinsa lacrima in ochi l-am lasat pe bietul paiangan sa se duca la cele vesnice cu tot cu bautura la care visase atat de mult.

Pe genul "zi-o pe aia cu..." ma voi opri aici pentru moment. Sunt sigur ca o sa mai am amintiri despre acest cufar de memorii de toate felurile, dar mai ales placute.