Ursus

Cu niste ani in urma era o oaza de trai patriarhal pe langa Piata Gemeni. De unde stiu? Se zice ca am studiat la liceul Dimitrie Cantemir. Formulez astfel exprimarea pentru ca nu prea m-am omorat cu invatatul nici in liceu, nici pe urma. Oricum, consider ca este de datoria fiecarui elev responsabil sa stie toate carciumile pe o raza de 250 de metri de stabilimentul in care se presupune ca isi petrece timpul ne-liber.

Nu stiu exact cum am ajuns prima oara acolo. Nici nu are o importanta prea mare. Ce este important e faptul ca acolo isi traia zilele fericite si ingramadita intre niste case destul de inalte si vechi,una dintre cele mai interesante terase prin care am umblat. Si am umblat prin foarte multe, prietenii imi sunt martori...

Cum mergeai pe Bulevardul Dacia inspre Calea Mosilor, la prima intersectie dupa Cantemir, faceai dreapta. Apoi o tineai oarecum drept inainte pe Strada Armoniei. Si la un moment dat, pe partea stanga, vedeai un mare banner pe care scria URSUS. Ne-am dat seama de numele strazii dupa cateva beri, cand eram foarte binedispusi, cei de la masa mea zic. Un fel de revelatie bahica; "pe Strada Armoniei domneste armonia". Barul, desigur se chema altfel, Claro Bar ii zicea in acte, dar cum prima impresie conteaza cel mai mult, Ursus i-a ramas numele.

Intrai pe poarta, initial parca era un gard de sarma, nu mai tin minte exact, in ultimii ani il schimbasera cu unul inalt, de lemn, si dadeai intr-o curte obisnuita de casa. Nici prea mare, nici prea mica. Cat sa incapa o mana de mese de plastic cu scaunele aferente. Cat de mult le-am simtit lipsa acelor comode accesorii de plastic. La un moment dat, mobilierul carciumaresc, sa-i zicem asa, a fost schimbat cu niste mese si bancute de lemn, destul de incomode intrucat nu aveau spatar. Si, credeti-ma, conteaza sa ai spinarea sprijinita de ceva mai ales dupa cateva halbe sau coniace.

Umbra in permanenta. Doi copaci mari pazeau intrarea si acopereau cu coroanele de frunze mesele astfel incat in zilele de iulie sa nu te sufoci cand iti consumai halba.

Iarna, sticlismul avea loc inauntru. Inauntru insemna o casa cu un fel de hol in care era amenajat barul si o camera in care erau cateva mese. Masute joase, de lemn, acompaniate de niste tabureti foarte incomozi dupa cateva ore de stat la palavre. Dar nici asta nu importa prea mult. Importanta era atmosfera pe care nu am intalnit-o in alte parti si nici nu cred ca am cum sa o mai intalnesc, mai ales la oras.

Sa desciu o zi obisnuita de Ursus.

Dimineata in jur de 9 (parca) se deschidea. Sa presupunem ca era 9, desi parca era 10. In fine. La 9 si un sfert, uneori chiar inainte de 9, era posibil sa vedeti un individ slabanog cu semi-pleata, sau tuns 0. Depinde de anotimp. Ori singur, ori cu un amic, doi. Desigur, unii gasesc trista imaginea unor indivizi asteptand sa se deschida izvorul ca sa isi potoleasca setea. Da, normal ca mergeam pe acolo ca sa tragem la masea. Dar mai era ceva. Puteam sa mergem in alte locuri, poate chiar mai ieftine, poate mai aratoase. Insa ambianta de acolo, poate este pretentios cuvantul ambianta, dar mie imi place, inspira o nota de caldura sper, ambianta de acolo zic, era pentru mine si inca cativa prieteni motivul principal pentru care mergeam pe acolo.

Halba nu mai stiu cat era. In mod sigur jumatate de litru, dar cati lei dadeam pe acel juma' de litru chiar nu conteaza, ca stim cu totii cum fluctueaza preturile de multi ani incoace. Oricum, dadeam chiar putin. Tin minte ca uneori, dupa ce se strangeau cantitati industriale de monezi prin casa, imi umpleam buzunarele dimineata si plecam la "lupta". De multe ori, Mircea, barmanul, ma intreba "ce ai facut, ma? ai spart pusculita?", la care, uneori, raspundeam "a, nu... am cantat la metrou".

Aici am invatat eu sa joc whist. Desigur, nu prea bine. De fapt joc infect whist. Nu pentru ca nu m-ar fi dascalit bine "tovarasii de pahar", ci pentru ca nu imi screm mintea sa memorez cartile iesite din joc. Lucru care se pare ca este esential in jocuri de acest gen.

O amintire razleata. Era intr-o iarna in care am fost persecutat fara mila de o tripla infectie (bronsita, otita si sinuzita). Dupa 2 luni de antibiotice, febra constanta de 37.1, care chiar daca nu este prea mare, este foarte sacaitoare, am iesit sa sarbatoresc victoria medicamentelor asupra agentilor infectiosi care incercau sa fuga cu plamanii, urechile si respectiv sinusurile mele. In jur de ora 10, unde era sa fiu? La "club". Trei halbe de ersht (denumire ruseasca pentru o halba de bere cu vodca in ea). Pe urma se pare ca am mai cheltuit niste bani. Am auzit zvonuri cum ca as fi baut whiskey, desi stomacul isi face actele de emigrare numai cand simte mirosul. Sa torn asa ceva in el ar fi ca si cum ar turna vitriol in ciorba si as incerca sa beau. Sau asa ceva. Ma rog...

Oricum, ce vroiam sa spun este ca mai toate sarbatoririle aveau loc aici. Zile de nastere, onomastici, victorii (sau nu) ale echipei de baschet a liceului (meciuri la care mergeam ca sustinator prin excelenta, o sa povestesc cu alta ocazie cum decurgeau aceste meciuri), serile de vineri, zilele de luni-marti-miercuri-joi. Chiar asa! In weekend ce faceam?

Intr-o buna seara am primit o veste de la Nea Gelu (tatal lui Mircea), tot barman si dumnealui, (noi am crezut foarte multa vreme ca dansul era patronul. Dar nu era, nu stiu sigur cine era, nici nu ma prea intereseaza). Nea Gelu, asadar, cand a vazut ca la un moment dat trebuie sa plecam pe motiv de lichidare a fondurilor, adica cheltuit si ultimii zece mii pe pileala, ne zice ca putem bea "pe caiet". Atunci, desi era cam noapte, raze de lumina si sunetul incantator a 2000 de serafimi cantand in cor "datorie" s-au revarsat asupra terasei. Nu prea beam noi pe datorie, dar era bine sa stii ca ai unde sa te duci cand te apuca cheful/amocul/setea/ce-o fi, chiar daca nu ai in ziua aia bani. Nu am mai gasit local in care sa fac chestia asta, si sincer sa fiu, m-as simti si cam ciudat sa cer pe datorie in alte baruri. Acolo era alta treaba.

Tocmai am ascultat melodia celor de la The Smiths "Panic", varianta live, aia imi place mie mai mult, asta e. Nu stiu de ce, dar de fiece data cand ascult chestia asta ma gandesc la un anumit sfarsit de an scolar, petrecut in Ursus, desigur.

Daca nu ma insel, cred ca era a doispea. Astia din garda veche: care cititi pe aici si stiti la ce ma refer, corectati-ma in comentarii. In fine. Ne strangeam cam toata clasa. Zic "cam" pentru ca in orice clasa, grup de oameni, cred ca si la haitele de caini sau turmele de oi e la fel, orice grup deci are cateva poame stricate care refuza sa iasa cu toata lumea. Bine, ca nici noi nu ieseam cu totii de fiecare data. Ar fi fost cam imposibil de altfel, noi jochei ai barurilor, ei elevi obicinuiti. Si ne-am strans noi la un moment dat cam 20 de oameni (iarasi, corectati-ma daca gresesc) in terasa. Si am facut o masa mare formata cam din toate celelalte mese de acolo puse cap la cap. Ca la un parastas festiv. Dar, ca sa nu cad iarasi in capcana morbiditatii, voi spune ca la o serbare campeneasca. Da, e mai bucuroasa exprimarea din urma. Nu am de ce sa povestesc cat de frumos puteau sa fie zilele alea. Nu am cum de altfel. E ca si cum v-as pune pe voi sa povestiti cele mai frumoase ore din viata unor oameni care nu stiu despre ce e vorba, care probabil nu au trecut prin asta si poate nici nu isi doresc. Na, acuma fiecare cu amuzamentele lui.

Oricum, voi povesti cum la o asta ocazie am dat pe gat numai coniac. Ieftin, nu prea bun, dar, cel mai important, ieftin. De obicei beam bere, dar se mai intampla sa mai testam si alte chimicale naturale... Si la un moment dat am observat un foarte mare paianjen in pahar. Probabil vroise sa dea peste cap paharul, dar nu a reusit, asa ca plutea pe acolo mort de beat. De fapt doar mort. In fond, consumul excesiv de alcool este daunator pentru sanatatea dumneavoastra, nu? Depinde, dar asta este o alta discutie. In momentul de fata mi va imaginez cum cititi in continuare cu o grimasa de dezgust pe fata "hai, frate! sper ca nu a baut paianjenul!" sau "da, si betivan cum il stim, a dat paianjenul la o parte si a baut in continuare". Ei bine nu! Nu am dat pe gat paianjenul ca era vineri si eu vinerea nu mananc carne. Nu, nu l-am dat afara din pahar sa-mi beau posirca. Pur si simplu am mers pana la cel mai apropiat copac (mi-am amintit ca mai era un copac prin mijlocul terasei, binecuvantate fie-i frunzele) si, cu o pretinsa lacrima in ochi l-am lasat pe bietul paiangan sa se duca la cele vesnice cu tot cu bautura la care visase atat de mult.

Pe genul "zi-o pe aia cu..." ma voi opri aici pentru moment. Sunt sigur ca o sa mai am amintiri despre acest cufar de memorii de toate felurile, dar mai ales placute.