Noaptea

Intr-una din noptile trecute m-a prins ora 4 dimineata citind. Cum vremea a prins sa se incalzeasca, lasasem geamul deschis.
O serie de miorlaituri de patrupede cautandu-si perechea pentru acest sezon m-a facut sa ma opresc din lectura. Dupa cateva minute bune de ascultat ganguritul obsesiv ce nu parea sa se mai opreasca, calmul noptii, precum un val racoros si aducator de simtaminte linistitoare a intrat pe fereastra. Scurta perioada in care te poti crede surd in Hilariopolisul nostru cotidian mi-a pus rotitele tocite ale gandirii in miscare.
Am iesit pe balcon. In circumstante normale as fi iesit cu bunul meu prieten, pachetul de tigari. Dar acum nu este o perioada normala, momentan cel putin. Vedeti noi, pana si unii dintre cei mai vechi prieteni, facuti in scoala generala chiar, se pot dovedi in timp nocivi. Mai ales cand nu ii bagi in seama o cat de scurta perioada si devii irascibil pentru ca TREBUIE sa-i ai la indemana. De exemplu, cand astepti tramvaiul 21 care nu apare decat dupa ce ti-ai pierdut rabdarea si pleci pe jos. Oricum, sunt perfect constient ca aceasta perioada devine din ce in ce mai normala, mai ales ca organismul uita de presupusele binefaceri ale prietenului mai sus mentionat.
Si sunt pe balcon. Noaptea. Sau dimineata. Depinde de perspectiva, in fond.
Imi amintesc cum mama, vazand ca ma culcam foarte tarziu in timpul liceului, mi-a zis ca sunt mai energic noaptea pentru ca m-am nascut la ora 2 a.m. Bine, in episodul acela era implicat si un adevarat ospat la mine in camera, nu la ziua nasterii mele ma refer, ci la noaptea in care a avut loc discutia respectiva. Intr-adevar, era ora 3 dimineata, insa mie mi-era foame. Asadar, pe birou, aveam un castron cu ciorba, o friptura de ceafa de porc cu garnitura de ciuperci, o cupa de sampanie plina ochi cu inghetata si niste biscuiti. O sticla de vin sprijinea cu nadejde piciorul mesei de sufragerie ce devenise biroul meu. Dar, mi-era foarte foame...
In ultima vreme mi s-a confirmat inclinatia mea, oarecum naturala, spre traiul nocturn. Deseori, chiar daca ma bag in pat la ora, decenta zic eu, 12 noaptea, imi este absolut imposibil sa adorm inainte de 3. Uneori se intampla asta si cand lucram. Desi era destul de problematic sa ma trezesc in timp util pentru a ajuge la munca.
Bine, nu poate fi vorba de un aflux de energie ca atunci cand bei cafea. Nici nu sunt prea sigur ce efecte are cafeaua la consumatorii inveterati. Stiu doar ca la mine are un efect de-a dreptul agitant si rapitor de atentie. Venirea noptii imi provoaca, mai degraba, o larga deschidere a ochilor si a mintii. Am unele zile in care sunt obosit de cum ma trezesc. Apoi, soarele apune...
Ma gandeam pe balconul meu ce imi place la noapte si de ce.
Linistea aproape totala in care se cufunda totul dupa o explozie continua de lumina, zgomot, agitatie si nimicuri.
Precum preerile americane de acum cateva sute de ani, trotuarele sunt acoperite acum de turmele de bizoni metalici care, obositi dupa o zi de umblat aiurea pe strada se retrag cuminti la culcare. Uruiala continua care macina timpanele in fiecare secunda petrecuta pe strada sau intr-o incapere cu geamurile deschise, face o pauza spre a-si aduna fortele pentru o noua zi asezonata cu prea multi decibeli.
Pe de alta parte pietonii. Mici creaturi bipede care in cele mai multe cazuri, prin mersul lor uneori rectiliniu si uniform, ca de tren la viteza maxima intr-o campie, alteori, dimpotriva, haotic, cu opriri dese si neintelese, cu directii schimbatoare, mici creaturi bipede asadar, care te fac sa-ti modifici mersul dupa numarul, viteza generala si fluctuatia lor.
Noaptea, neobositele figuri obosite se ascund in locuintele lor; blocuri, vile, case si iarasi blocuri. Dispar ca niste purici multicolori care sar pe un mamut blanos pentru a se odihni, hrani, inmulti si trai.
Cainii, saturati de atata activitate diurna presarata de lungi perioade de somn in mijlocul trotuarelor, trag si ei pe dreapta si se fac covrigi latosi prin gradini, prin parcari pe sub masini, pe capace de canal si-n fundaturi de maidan.
Chiar si vrabiile si gugustiucii care ziua parca sunt nebuni, isi inchid ciocurile pentru cateva ore. Pana pe la ora 5 jumate, cand cu precizie de ceas, incep sa ciripeasca toti de-odata. Pesemne ca este de datoria primului trezit sa ii destepte de urgenta si pe ceilalti, sa nu carecumva sa se piarda o secunda de lumina, cat de palida si ofilita.
Noaptea, cand vad cum totul este in repaos, cand n-aud decat vre-un miorlait, mi-as aprinde o tigare cu fumul ei albastrit. In schimb, dechid larg geamul si-ndiferent de anotimp, las racoarea linistita sa isi spuna povestea.
Cand frigu-ncepe sa dispara, iar la orizont zile calde se-ntrevad, parca si mirosul din gradina e altfel. Seamana cu izul de prospetime de dupa o ploaie sanatoasa de aprilie, sau mai, sau orice alta luna cu zile suportabil de calde si seri placut de racoroase.
Noaptea parca sunt mai marinimos si incetez a mai detesta toate lucrurile marunte care peste zi imi fac sprancenele sa mi se incrunte.
Cam asta-i noaptea desenata de mana mea din somn trezita.