Luna

Cum era de asteptat, ultimele ore ale noptii m-au prins pe balcon cu un pahar de bere in mana dreapta si o tigare in cea stanga. Presupun ca obiceiurile proaste au obiceiul sa te viziteze din cand in cand.
Sunt de parere ca fiecare om are un loc preferat in casa lui. Un loc in care isi poate aduna cel mai bine gandurile; un mic spatiu care ii limpezeste imaginile din minte, imagini deseori ascunse sub fumul si galagia unor zile uneori agitate, alteori prea lipsite de viata. Unii stau pe vre-un fotoliu sub o lampa, altii stau la un birou sau la o masa,cu o ceasca de ceai sau de cafea si citesc. Altii sunt pe canapea si isi spala mintile cu mondenitati, buletine de stiri si filme cu batai.
Locul meu de visare este micul meu balcon unde sunt acompaniat de cateva ghivece cu niste plante al caror nume nu il stiu. Imi este suficient sa stiu ca sunt plante. Restul sunt detalii.
Astazi Luna s-a indurat de retinele mele si s-a aratat pe micul triunghi de cer descris de blocurile vecine. Un corp ceresc mai mic decat mi-l aminteam eu, insa mai luminos parca. O roata linistita si nemiscata care, daca nu ar fi stalpii de iluminat stradal, in mod sigur ca ar arunca pe pamant niste umbre nefiresc de lungi si intunecate pe trotuare si prin gradini.
Cu o noua tigare, imi aduc aminte de ultima noapte racoroasa in care am vazut o luna pe care sa o tii minte. Si, tin sa spun, nu sunt dese ocaziile in care sa imi ramana o imagine intiparita atat de clar si de bine cum se intampla cu tacutul corp ceresc in anumite peisaje ceresti. Poate si pentru ca in Bucuresti, din cauza iluminarii de noapte, cerul, de cele mai multe ori, pare a fi o pasta gri-portocalie dupa care se ascund constelatii pe care le vezi cel mai bine in documentare despre cosmos.
Imi amintesc ca era pe la inceputul lui octombrie al anului trecut.
De mult timp cautam un peisaj. Un peisaj atat intunecat cat si luminos in acelasi timp.
Mult timp am incercat sa gasesc tablouri vii in orasul meu natal. Lungi plimbari prin parcuri aproape uitate. Lungi sorbiri din tigari cu fum albastrui si alambicat. Pentru a-mi calma gandurile negre mai mult, alteori pentru cautarea imaginii perfecte.
Nu sunt un adept al fotografiei. Consider ca pentru a reda o imagine care sa se apropie de perfectiune trebuie sa iti pui mainile la munca si sa depui o parte din trairile tale in redarea oricarui detaliu pe care intentionezi sa il impartasesti cu altii. Ori prin desen, ori prin descrieri cat mai clasice.
Lungi plimbari prin zone aproape salbaticite ale fostelor domenii ale Ghiculestilor. Lungi priviri inspre cerul innorat, dar cu mici ferestre catre negrul presarat cu petice minuscule si argintii, al noptilor friguroase de noiembrie.
Alteori, nici nu iti dai seama cum o ceata alburie sterge contururile lucrurilor din jur numai ca sa ai o perspectiva noua si mai clara asupra lucrurilor inconjuratoare. O mantie vaporoasa care face ca totul sa para ca rupt din povesti cu stafii auzite in copilarie.
Dupa cateva luni bune de trai prin excelenta citadin, am ajuns in Valenii de Munte, la mica, dar cocheta casa de la piciorul dealului. Un loc intru totul special. Imi bazez aceasta afirmatie pe povestirea ce urmeaza a fi istorisita.
Am ajuns seara acolo. Am luat cina si am iesit din casa cu gandul de a vizita livada din spatele casei.
Am deschis usa si intunericul noptii mi-a relaxat ochii incordati de miopie si de fumul de dinauntru aproape imediat. Am privit in sus. Un cer cum rareori am visat parca tapeta tavanul gandurilor mele. Constelatia Vanatorului, Orion, lucea in fata casei, aproape de orizontul micsorat de dealul impadurit de peste drum.
Dealuri negrei se delimitau pe carul instelat neostentativ cum este el in august.
In spatele casei vechea livada se pregatea de inghetul ce urma sa vina in curand. Un porc mistret isi face simtita prezenta prin fosnete si zgomote guturale dupa gardul din dreapta curtii.
Privind drept inainte, vad cum, la fel ca si in fata casei, pomii de felurite soiuri, meri, pruni si peri, aproape lasati sa se salbaticeasca, se arunca inspre cerul negru-albastru.
Dinspre oras vine un zgomot. Ba nu! O amintire. Lumea sarbatoreste toamna cu bunurile si bunatatile ei. Mai ales bunurile ce pot fi fermentate in bunatati...
Lungile, intunecatele si salbaticitele frizuri ale pomilor ma readuc spre simtamintele care ma adusesera incoace.
Luna se uita la mine si la livada cu un ochi rece si puternic, ca al unui imens peste abisal.
Copacii freamata. Catelul maraie suparat din cotetul sau. Din viroaga din dreapta livezii grohaieli se aud ca un fel de salutare din partea vietii padurii. Catelul tace.
Eu privesc in continuare cum razele lunii scalda livada si marii plopi care o separa de locul pe plimbare al mistretului.
Vad cum siluete negre de copaci proaspat despartiti de fructele lor se profileaza pe un fond de culoare... o culoare pe care voi incerca sa o descriu (cu greu). Un amestec al argintiului lunii, negru petrolier al noptii de munte si verdele inca crud al dealurilor din Tara Romaneasca.
Un vant slab dar taios ma atinge pe obrajii deja amortiti de frigul noptii de la deal. Frigul acesta specific. Frigul acesta care iti trezeste toate simturile, oricat de amortite ar fi ele; mirosul ramane uimit ca nu are nici un iz care sa il irite. O liniste atat de profunda incat urechile iti plang parca dupa un zgomot la un moment dat. Niste culori pe care nu le poti gasi in nici un catalog de vopseluri sau acuarele.
Asta este Valeniul noaptea. Cand auzi frunzele cazand din copaci si nu stii daca sunt pasi sau pur si simplu zgomote ale vietii normale ale locului in care lucrul omenesc se amesteca cu padurea argintata de razele nepasatoare ale lunii, dar neagra si verde-albastruie in acelasi timp.